Noaptea pariurilor de la „Românii au talent”
0
Dresorul de câini, mentalistul şi ventrilocul, primii trei favoriţi ai emisiunii, şi-au câştigat fanii mai întâi prin calităţi psiho-afective şi apoi artistice.
19.47, studiourile din Buftea. Unii îşi cautau locuri de parcare, alţii profitau de vremea bună să-şi facă plimbarea de seară, însă toţi cu acelaşi scop: să vadă finala de la „Românii au talent”, showul care a bifat recordul absolut de audienţă în al treilea sezon. Copii şi părinţi, muzicieni şi magicieni, oamenii îşi cumpărau ultimele sandwichuri şi cafele ca să se înarmeze pentru o seară lungă... ce s-a întins după 12 noaptea.
Grigorescu e tipul cu trucuri „şmechere”, după cum spun unii, dar şi entertainerul meticulos care-şi analizează bine auditoriul înainte de a lansa o provocare. Până la urmă, nu e chiar aşa uşor să pătrunzi în mintea umană şi să citeşti gândurile ca pe o carte de vizită, nu?
La 20.30 s-a dat startul, cu mai puţin zgomot decât în finala de la “Vocea României”, de exemplu, când concurenţii vocalizau pretutindeni şi holurile erau împânzite de cei mici. Ce-i drept, nici de această dată n-au lipsit copiii, însă tind să cred că au fost mai discreţi. Mulţi şi-au păstrat comportamentul naiv de a cere autografe vedetelor, astăzi când starurile sunt doar la un click distanţă, dar şi bucuria de a se poza cu vedetele pentru câteva tag-uri şi like-uri pe Facebook. Sub pretextul inocenţei lor, am cerut şi eu două autografe, ca să mă simt fan. Mentalistul Vlad Grigorescu şi barmanul Valentin Luca s-au pus la mintea mea şi au migălit nişte semnături pe foi rupte de caiet A4. Valentin, concurentul din prima ediţie de la “Românii au talent”, a venit să-l susţină pe Vlad, după câteva săptămâni în care i-a promovat talentul inclusiv pe contul său de Facebook. Vlad mai are un susţinător bazat, Cristian Gog, mentalistul câştigător din al doilea sezon, care, în semn de solidaritate, a stat departe de scenă ca să nu-i eclipseze prestaţia.
Cu toate că în urmă cu câteva luni, Vlad zicea că nu crede că România ar alege consecutiv doi mentalişti, vineri seara, îi revenise optimismul, spunând că are şanse mari să câştige lozul de 120.000 de euro şi asta nu doar pentru că fanii de la spectacolele sale l-ar putea vota, ci şi pentru că la casele de pariuri el este considerat al doilea câştigător, după ventrilocul Sandu Eduard Andrei, care a ocupat, de fapt, locul al treilea. Cu încrederea unui învingător şi intuiţia unui mentalist, Vlad şi-a ghicit locul din finală, spunând, totuşi, că indiferent de rezultat, numărul pe care l-a pregătit nu s-a mai văzut nicăieri în lume. Grigorescu e tipul cu trucuri „şmechere”, după cum spun unii, dar şi entertainerul meticulos care-şi analizează bine auditoriul înainte de a lansa o provocare. Până la urmă, nu e chiar aşa uşor să pătrunzi în mintea umană şi să citeşti gândurile ca pe o carte de vizită, nu?
De data asta, el a mai spus o poveste, adevărată ca şi celelalte, căci el a inventat-o după cum atenţionează în debutul unui spectacol propriu. O poveste de încredere, despre visele care devin realitate dacă-ţi doreşti suficient de tare încât să se transforme în realitate. O lecţie, un număr cu scop educaţional şi cu super-eroi, la finalul căruia tricoul negru al lui Vlad s-a transformat într-unul albastru inscripţionat cu Superman. Ne-a plăcut. A fost unul din numerele de la care nu-ţi clinteai privirea, fie pentru că te fascina ceea ce vedeai, fie pentru că te intriga şi încercai în mod absurd, în loc să te bucuri de actul artistic în sine, să desluşeşti subtilităţile din spatele magiei. Însă Vlad Grigorescu e un personaj previzibil: ştii că e bun în ceea ce face şi nu te-ar mai surprinde decât ipostaza în care ar da-o-n bară. Prea îi ies trucurile, prea ştim la ce să ne aşteptăm. E genul de performer care îşi dă impresia de control şi infailibilitate.
Cu domnul ventriloc, în schimb, a fost o altă poveste. Agitat în culise, Sandu Eduard Andrei a pus în scenă trei personaje, s-a dublat, s-a triplat, şi-a multiplicat personalitatea, sub pretextul păpuşilor ce au dat glas diverselor sale interese. A fost un divertisment mai spontan, mai natural, mai cathartic, spre deosebire de showul lui Grigorescu. A fost mai artistic, mai teatral, mai expresiv, reuşind să redea tipologii umane, poveşti de viaţă, moravuri, mituri. Se vede că domnul Sandu este actor, unul extrem de simpatic şi carismatic şi destul de relaxat din moment ce reuşeşte să interpreteaze simultan mai multe personaje, cu o lejeritate specifică numai unui om care face asta de ceva timp. Probabil că publicul nu a prins încă gustul pentru acest gen de divertisment atât de eliberator, din punctul meu de vedere, pentru că îl trece pe interpret printr-o multitudine de stări.
Îţi captează privirea printr-un act care devine perfect prin însuşi faptul că nu e forţat, nu e constrâns de alţi factori, nu sunt ţinute “n” variabile sub control pentru reuşita numărului. Numărul ăla iese sau nu iese.
La Vlad e mister, e intrigă şi poate că te şi enervează numărul lui, dacă vrei să înţelegi cum a făcut asta şi nu găseşti o explicaţie plauzibilă în câteva minute, cât să nu începi să crezi că eşti cam prost sau să-ţi scadă stima de sine că nu-şi dai seama ce şi cum ţi se întâmplă.
La Bruno nu e nici joc de roluri, nici cutia misterelor, nici cutiuţa muzicală. E emoţie. Şi asta ori este ori nu este, nu se negociază. Îţi captează privirea printr-un act care devine perfect prin însuşi faptul că nu e forţat, nu e constrâns de alţi factori, nu sunt ţinute “n” variabile sub control pentru reuşita numărului. Numărul ăla iese sau nu iese. Câinele dă din coadă când îi zâmbeşti sau te latră dacă simte ceva în neregulă. E autenticitate, e sinceritate, e emoţia pe care o ai sau nu o ai şi pe care nu o poţi ascunde. Emoţia dintre om şi câine nu se putea cumpăra cu bani, nu se învăţa din cărţi şi nici prin practică. Desigur, există anumite deprinderi sau mecanisme condiţionate pe care câinele le poate exersa, însă chiar şi astea se pot nărui când intervine natura, biologicul (căţeluşa J. era în plină perioadă de reproducere, deci am fi putut avea parte de un alt show live, pe scena cu alţi do). Mi-a plăcut spontaneitatea. Bruno a avut câteva scăpări, însă momentul a fost perfect tocmai prin imperfecţiunile de detaliu care l-au făcut şi mai real, şi mai firesc, şi mai puţin controlat, şi mai aproape de viaţa de zi cu zi.
În clasamentele caselor de pariuri, Bruno era printre ultimii. Într-un spirit romantic, aş zice că dragostea învinge. Mă bucur pentru domnul Icobeţ şi pentru "copiii" care i-au rămas fideli până în ultima secundă.
Se încarcă comentariile...
