Liniştea din tren

La început m-am amuzat. Omul cânta răguşit, jelindu-se, versuri fără noimă, ba în ţigăneşte, ba în româneşte. "Au fericire, fericire, de mulţi ani nu dau de tine"...

Apoi au început certurile. Femeia striga la el, ba într-o limbă, ba în alta..."Diabetosule, boschetarule", adăuga mereu, după un val de alte insulte. După minute în şir de ocări reciproce, bărbatul se ridica greoi şi îi dădea câţiva pumni în cap, făcând-o să ţipe şi mai tare.

Naşul apărea pe la mijlocul certurilor şi le tot zicea să vorbească mai încet. Tonul nu cobora însă deloc. "Da' ce, matale nu te cerţi cu nevasta?" venea justificarea de fiecare dată. Cam asta e momentul în care nu m-am mai amuzat aşa tare. Ca să treacă timpul mă uitam un film. Prea lung şi cam tras de păr, dar orice era preferabil strigătelor care veneau dinspre cei doi soţi, el, nebărbierit, cu sticla de bere într-o mână, ea, cu fustele colorate murdare şi cu baticul dat până la marginea capului, gata parcă să cadă.

Într-un final au apărut poliţiştii. Mers apăsat, şapca pe spate. Am răsuflat uşurată. Urma să fie linişte. Unul dintre ei i-a întrebat cum îi cheamă şi unde locuiesc. Altul a telefonat şi a cerut detalii cuiva. Bărbatul continua să vorbească, încercând să se scuze, dar nereuşind decât să facă şi mai multă gălăgie.

"Taci dracului din gura, i-a urlat atunci poliţistul. S-a umplut lumea de ţigani. Ciorilor. Imi vine să vă arunc din tren". Şi au mai urmat câteva ocări.

În vagon s-a făcut linişte, curând cei doi au coborât, după ce primiseră o amendă. Cu ochii la filmul prea lung si prea tras de păr, m-am întrebat dacă drepturile de cetăţean dispar dacă miroşi urât şi vorbeşti prea tare. Dacă cel care reprezintă autoritatea şi legea are voie să îşi iasă din fire. Dacă pedeapsa pentru tulburarea liniştii celorlalţi trebuie să fie nu doar amenda, dar şi un şir de ocări.

 "My name is Khan, and I am not a terrorist", se auzea din filmul meu. Era linişte acum în vagon, iar mie imi era ruşine.