Lecția pe care n-am învățat-o din PNRR, înainte să scriem următorul plan

PNRR se apropie de final. Deja au început comunicatele triumfaliste despre procente de absorbție. Dar dacă ne oprim doar aici, ratăm exact lecția care contează: nu câți bani am cheltuit, ci cum am luat deciziile prin care i-am cheltuit. Și avem, chiar acum, o fereastră scurtă de timp în care mai putem corecta ceva înainte să repetăm totul la scară mai mare.

Foto: FB Ilie Bolojan

Comisia Europeană a propus deja, pe 16 iulie 2025, noul Cadru Financiar Multianual 2028-2034, aproximativ 1.985 de miliarde de euro. Pentru România, lucrurile nu vor mai funcționa ca până acum, cu programe separate pentru coeziune, PAC, afaceri interne. Va exista un singur document, Planul de Parteneriat Național și Regional, negociat cu Comisia. Vorbim de circa 60,2 miliarde de euro pentru România, plus accesul condiționat la Fondul European pentru Competitivitate, la programul Horizon pentru cercetare și la celelalte instrumente europene pentru securitate și infrastructuri strategice, care au o valoare globală de aproximativ 409 miliarde euro. Comasarea într-un singur instrument sună tehnic, dar nu e deloc un detaliu tehnic: înseamnă că toate erorile de proces pe care le-am înregistrat la PNRR se vor regăsi acum într-un singur loc. Nu vom mai avea alternativa Programelor finanțate fără a fi condiționate de reforme.

Și mai e ceva ce merită spus limpede, pentru că se discută prea puțin: PPNR va trebui să reflecte Rapoartele de Țară ale Comisiei pentru 2026-2027 și să pună în practică recomandările specifice de țară din Semestrul European. Aceste recomandări conțin reforme care vor condiționa ulterior primirea banilor europeni. Ar fi bine să stabilim de la bun început, prin dialog în societate, care sunt reformele de care avem nevoie și cum le scriem pentru a fi acceptate. De-asta contează, mai mult decât pare la prima vedere, cine scrie efectiv acest document și cât de transparent se discută.

Ce n-a mers, de fapt, la PNRR?

Nu vorbesc despre capacitate administrativă sau despre procente de absorbție, vine momentul bilanțului. Vorbesc despre felul în care s-au luat deciziile. Elaborarea inițială a PNRR în 2021, s-a făcut ca de obicei sub "presiunea termenelor", cu consultare aproape inexistentă, fără transparență și dezbatere parlamentară. Legile legate de jaloane, aproape fără excepție, au fost adoptate prin proceduri de urgență, cu forme finale ținute departe de sindicate și societate civilă până în ultimul moment.

Iar cifrele confirmă exact acest tipar. România a pornit, în octombrie 2021, cu un plan aprobat de 29,2 miliarde de euro — circa 14,2 miliarde granturi și 14,9 miliarde împrumuturi. După trei renegocieri, ultima în iulie 2026, plafonul a ajuns la 21,4 miliarde de euro, din care 13,57 miliarde granturi. Cea mai mare parte din diferență, 7 miliarde de euro, vine din renunțarea la componenta de împrumuturi, pentru că nu mai puteau fi implementate la timp; nu e o „pierdere" în sensul clasic, ci recunoașterea faptului că n-am reușit să folosim bani pe care îi aveam deja alocați. Dar există și bani pierduți definitiv, peste 1,2 miliarde de euro. La final de program, până pe 31 august 2026, am reușit să încasăm efectiv circa 13 miliarde de euro din cele peste 21 alocate, restul rămâne condiționat de cereri de plată încă în evaluare.

Probabil cel mai bun exemplu pentru felul greșit în care au fost introduse condiționalități este cel al pensiilor. Formula de indexare a pensiilor și plafonul de cheltuieli de 9,4% din PIB au fost scrise în PNRR încă din 2022, fără o dezbatere publică reală pe impactul lor asupra milioanelor de pensionari care aveau să fie afectați ani mai târziu. Îndreptarea greșelii a necesitat un efort susținut de negociere politică și tehnică doar pentru a ajusta un mecanism care, dacă ar fi fost dezbătut public de la început, ar fi putut fi calibrat corect din prima. Renegocierea a însemnat și o mare risipă de resurse care ar fi putut fi alocată pentru alte proiecte și poate nu am mai fi pierdut atâția bani. La fel s-a întâmplat cu închiderea centraleor de producere a energiei electrice pe bază de cărbune. Aici, angajamentul de închidere scris în PNRR a fost foarte greu de modificat și nu în cele mai bune condiții pentru România.

Iar exemplele pot continua, pentru că nu sunt accidente izolate. E un tipar folosit pentru a impune politicile publice pe care le-au vrut Ghinea și Cîțu, nu societatea. Presiunea termenelor europene a devenit scuza permanentă pentru a sări peste etapele de consultare și control parlamentar. Și tocmai pentru că a funcționat o dată, riscăm să-l repetăm, de data asta pe un instrument mai mare, cu mize mai mari.

Ce propun, concret.

Un audit adevărat care nu se oprește la procente de absorbție. Trebuie să răspundă la întrebări de proces, verificabile: cum a fost eleborat, cât de mult a fost dezbătut, cum a fost aprobat inițial, câte acte normative legate de jaloane au trecut prin procedură de urgență, câte au avut efectiv cele 30 de zile de consultare publică prevăzute de Legea 52/2003, câte amendamente parlamentare au fost chiar integrate, nu doar "ascultate". Un audit din care să învățăm, să nu mai repetăm greșeli.

Cine ar putea să facă acest audit? Curtea de conturi, comisii parlamentare reunite și expert independent.

Există și sursă de finanțarea externă, avem la dispoziție Instrumentul de Sprijin Tehnic (TSI) al Comisiei Europene, prin care statele membre pot cere expertiză externă, plătită de Comisie, fără nicio cofinanțare, tocmai pentru conceperea și implementarea reformelor. SGG este deja punctul unic de contact pentru acest instrument, nu ar fi nevoie de o structură nouă, ci doar de voința de a-l folosi. Doar că fereastra e strânsă: termenul pentru cererile din ciclul TSI care finanțează proiecte începute în 2027 este 31 octombrie 2026. Dacă îl ratăm, pierdem exact ciclul care s-ar fi suprapus cu momentul în care se scriu capitolele PPNR.

Și Parlamentul trebuie să aibă un rol real, nu doar unul de decor. MIPE nu poate fi lăsat să funcționeze ca un al doilea guvern — să decidă practic singur, în dialog tehnic cu Comisia, ce intră și ce nu intră într-un plan care angajează România pentru un deceniu. Nu pentru că miniștrii sau experții de acolo n-ar fi competenți, ci pentru că e o decizie prea mare, cu prea multe consecințe pentru prea multe categorii de oameni, ca să rămână închisă într-un dialog bilateral minister-Comisie, fără o procedură clară prin care Parlamentul și societatea să știe, la timp, ce se negociază și de ce.

"Mai multă transparență" spus fără o formă instituțională e doar o frază frumoasă într-un discurs. Propunerea mea e concretă: implicarea Parlamentului prin comisiile de specialitate. Miza nu e simbolică. Cu un instrument unic, mult mai mare, condiționat direct de reforme structurale, nu ne mai putem permite să repetăm greșelile făcute în ultimii cinci ani. Dacă vrem ca peste șapte ani să nu scriem despre PPNR exact articolul pe care îl scriu azi despre PNRR, discuția despre guvernanță trebuie să înceapă acum, cât mai avem timp să o influențăm.