Jurnal secret: De unde vine cuvântul „candidat”?

Întâlnire cu simpatizanţii la Sala Polivalentă

A fost pentru mine o experienţă de neuitat să particip, în calitate de candidat pentru Senat, la campania electorală.

Timp de o lună, de dimineaţa până seara, am fost prezent la şedinţe cu staff-ul de campanie, la mitinguri de mare anvergură (dintre care două la Sala Polivalentă), la numeroase dezbateri televizate, la întâlniri cu alegătorii pe stradă sau acasă la ei, la evenimente culturale cu efect electoral indirect (lansarea unei cărţi de versuri a lui Markó Béla, „Lauda monotoniei”, în sala de conferinţe a Bibliotecii Naţionale, lansarea la Hotelul Hilton, a unui site, „poveşti din Bucureşti” al lui Robert Turcescu, vernisajul unei expoziţii de pictură a Cristinei Ţurlea, „Joc de culori” la Banca Naţională etc. – în afară de alte cinsprezece lansări de cărţi la târgul de Cartea „Gaudeamus”).

Mi-au plăcut discuţiile cu necunoscuţii de pe stradă, cărora le ofeream, ajutat de „şefa mea de campanie”, Tania Sârba, şi de echipa ei, ziare electorale, pliante, cărţi de vizită. Unii mă recunoşteau şi mă asigurau că mă votează. Alţii mă compătimeau. Alţii, furioşi, strigau, cu ochii ieşiţi din orbite, „Hoţilor!”. Alţii îmi povesteau ce mult au plătit în ultima lună „întreţinerea”. Alţii mă reclamau la 112 că împart publicaţii pe gratis pe stradă. Alţii luau tipăriturile, iar după aceea mă întrebau conspirativ: „Nu aveţi şi un pix?”

O doamnă distinsă, împăturind ziarul pe care tocmai i-l dădusem, mi-a spus: „Precis doriţi ceva de la mine. Recunoaşteţi?” Am recunoscut: „Da, doamnă, aşa suntem noi păcătoşii de bărbaţi, de câte ori facem un cadou unei femei urmărim să obţinem ceva...” Doamna a râs şi m-a asigurat că mă votează.

A doua zi am postat un apel pe Facebook:

”O propunere decentă pentru doamnele şi domnişoarele din sectorul 4, Bucureşti: VOTAŢI-MĂ! Nu vă fie teamă de reacţiile soţilor şi prietenilor! Ei nu vor şti niciodată că eu sunt alesul vostru. Votul e secret.”

Am primit nenumărate asigurări că voi fi votat. Dar mai crede cineva ceva într-o campanie electorală?

Dintre oamenii pe care i-am cunoscut în această lună de miere a mea cu politica, cel mai puternic m-a impresionat Adriean Videanu, prin gândirea lui clară, prin competenţă şi prin spirit organizatoric. Dacă ar fi prim-ministru al României ar redresa repede situaţia economică de la noi, iar după aceea l-am putea împrumuta şi altor ţări (Grecia, Spania, Irlanda) ca prim-ministru.

Cea mai proastă impresie mi-a făcut-o Valentin Ionescu, fost ministru al agriculturii, care crede că ştie tot despre tot şi care, mai mult decât de argumente, se foloseşte – pentru a-şi contrazice interlocutorii – de o intonaţie dispreţuitoare, de interjecţii cu sensul „lasă-mă, dom'le, cu chestia asta” şi de o gesticulaţie cu acelaşi înţeles.

O fostă profesoară de limba română, în prezent pensionară, m-a întrebat, provocator, de unde vine cuvântul „candidat”. I-am răspuns:

În cazul meu, de la „candid”. În cazul celor de la USL – de la... „candidoză”.

Sunt cu totul de partea ARD (în care se regăseşte şi partidul reprezentat de mine, PNŢCD). Mi-am văzut portretul suspendat între doi stâlpi, fluturând în vânt, la intrarea în Parcul Tineretului. Păream trist, singur, acolo sus. Singur şi pierdut printre sutele de bannere ale contracandidatului meu, Victor Ciorbea (care de la PNŢCD a trecut la USL şi are parte probabil, de o generoasă susţinere financiară).

Am învăţat multe în această perioadă, dar nu pot învăţa să-mi reprim umorul în declaraţiile date ziariştilor. La o conferinţă de presă, am răspuns unei ziariste care m-a întrebat de ce, după o carieră de scriitor, m-am hotărât brusc să candidez pentru Parlament.

I-am răspuns: „Ca scriitor, am lucrat în fiecare zi până noaptea târziu, uneori până în zori, astfel încât sufăr de o lipsă cronică de somn. Vreau să ajung în Parlament fiindcă am auzit că acolo se doarme bine.”

M-am îngrozit când am văzut că ziarista îşi notează cu seriozitate declaraţia mea.