Cazul Teodor Flonta

Pe lista cărţilor de memorialistică ale celor aflaţi cândva în dizgraţia regimului comunist, printre care multe aparţin unor foşti deţinuţi politici, trebuie adăugată şi una citită în România, deocamdată, doar de traducătorul ei din engleză în română, Paul Budimir, de Ana Blandiana şi de Alex. Ştefănescu: „Un viitor luminos” de Teodor Flonta.

Versiunea românească a acestui volum a apărut în numai cinci exemplare, urmând ca editurile din România să facă posibilă citirea ei de publicul larg.

În adolescenţa mea furtunoasă, când citeam cu nesaţ câte o carte în fiecare zi şi jucam poker până în zori, fumând ţigară după ţigară, fredonam din când în când un cântec deocheat, care începea cu versurile (cam şchioape): „În Tasmania se zice/ Că trăia un trib ferice/ Şi al cărui şef de trib/ Era însuşi Tibo-Tib.”

Tasmania mi se părea atunci o ţară exotică, mai curând imaginară decât reală. Au trecut de curând cincizeci de ani. Şi iată că tocmai de acolo, din insula din sudul Australiei, botezată cu numele navigatorului olandez, Abel Tasman, primul european care a vizitat-o, în 1642, mi-a sosit nu demult o carte, Un viitor luminos, scrisă de Teodor Flonta în engleză şi tradusă de Paul Budimir în română.  

Bătăi puternice în uşă după miezul nopţii

Cartea a fost pentru mine o revelaţie. Şi va fi – n-am nicio îndoială − şi pentru cei care o vor citi de acum înainte. Autorul, originar din România, povesteşte fapte de un dramatism zguduitor, trăite de el şi familia lui, în timpul comunismului. Este vorba de un roman non-fiction, în care doar unele nume – în special ale unor personaje malefice − sunt schimbate, din decenţă (biata noastră decenţă, de oameni cinstiţi, care ne face mereu vulnerabili faţă de ticăloşi).

Romanul începe cu un episod de neuitat din îndepărtaţii ani ai copilăriei autorului:

„Lupoaia, Transilvania, 13 februarie 1951. Cândva după miezul nopţii, o dubă neagră, fără geamuri, cu luminile stinse, a oprit în faţa casei noastre. Din ea au ieşit în grabă patru bărbaţi.”

Lucrătorii Securităţii se răspândesc în jurul casei, iar unul dintre ei bate brutal în uşă şi strigă:

„− Flonta Pavel, deschide uşa!”

„Eu – îşi continuă relatarea autorul – dormeam în aceeaşi cameră cu tinerii mei părinţi. Loviturile puternice în uşă m-au trezit ca dintr-un coşmar şi am început să plâng. Mama s-a repezit spre mine şi m-a luat în braţe.”

Brutele aflate în sluba regimului comunist năvălesc în casă, îl arestează pe bărbat, o trântesc la pământ pe femeie, strivesc sub bocancii lor sensibililitatea copilului care îşi vede părinţii maltrataţi.

Desen de LINU

Un cuţit înfipt în inima poporului român

Acestea sunt primele amintiri din copilărie ale lui Teodor Flonta. Nu o zi cu soare în care s-a scăldat cu alţi copii într-o apă limpede şi repede curgătoare, ci o noapte cumplită, în care a asistat la prăbuşirea familiei lui.

Tatăl lui a fost arestat şi întemniţat pentru vina de a fi muncit şi de a-şi fi organizat viaţa mai bine decât alţii. Numit – ca şi alţi ţărani vrednici din toate satele româneşti– „chiabur”, el a fost lăsat în seama unor oameni de nimic, cu complexe de inferioritate, instalaţi de regimul comunist în poziţii influente. Aceştia au folosit din plin prilejul de a-şi lua revanşa pentru eşecurile suferite de-a lungul timpului în marea competiţie a vieţii.

Scrisă cu cu un remarcabil talent literar, dar şi cu o conştiinţă morală clară, cartea ne face să înţelegem, încă o dată, esenţa comunismului: ura celor incapabili împotriva oamenilor de valoare. Dezvoltând o retorică mincinoasă a egalităţii şi dreptăţii sociale pentru a câştiga bunăvoinţa mulţimii, regimul comunist (instaurat de forţele de ocupaţie sovietice) a înfipt de fapt un cuţit în inima poporului român.                                                                      

La mii de kilometri distanţă

Dar cartea ne mai face să înţelegem ceva: că poporul român a supravieţuit, dând dovadă de o vitalitate ieşită din comun. Un exemplu îl constituie chiar evoluţia lui Teodor Flonta, transformat de regimul comunist într-un proscris. Descendent din oameni puternici şi demni, de bună condiţie, el a răzbătut în viaţă şi, după o întreagă odisee (stabilit întâi în Italia, în 1972, apoi în Australia, în 1978, împreună cu italianca, Ariella, cu care între timp se căsătorise), a ajuns să aibă parte în cele din urmă şi de puţină fericire. A învăţat mai multe limbi străine, a practicat profesii dintre cele mai diferite (de la contabil în Italia la profesor universitar la University of Tasmania în Hobart, unde a funcţionat timp de 19 ani, ajungând şi şef al secţiei de italiană). Şi-a construit, acolo, la mii de kilometri distanţă de satul lui natal, o familie armonioasă, cu fii şi nepoţi, în mijlocul cărora trăieşte în prezent.

Şi scrie mai bine decât mulţi scriitori cu pretenţii, iar ceea ce scrie (uneori în engleză, alteori în italiană) este tradus admirabil în română de prietenul său din studenţie, Paul Budimir.