Inerţia la români

Un neam năcăjit, inerţie, ignoranţă, indiferenţă. Să fie o definiţie?! Sau doar o stare puternic instalată. Sursă majoră pentru dinamica vieţii curente. Publică şi privată. Probabil principală, în ansamblul mecanismelor care acoperă o realitate socială pe cât de acaparatoare pe atât de toxică pentru o „respiraţie“ firească, vie, productivă la efort.

Acaparatoare la toate nivelurile la vârf, („top“) la nivel mediu elevat, la bază... Probabil cea mai influentă sursă de „unitate“ şi „coeziune“ care inspiră, influenţează şi se impune în comportamentul curent pe piaţa opţiunilor şi reacţiilor, în reacţii. Ce termen nepotrivit...

Este moştenit, prin ce se alimentează, indiferent de contexte, orânduiri, epoci?! De schimbări, la vedere, la nivel instituţional, legislativ, în raporturi externe dintre cele mai fiţoase... Deci, consistent, organic, dominator. De ne-atins. De ne-atins, de către cine?!

Da. Au existat nu puţine iniţiative, căutări, evoluţii individuale şi colective, interne şi externe pentru a ieşi din mlaştină. Nimic. Bălăcăreala continuă...

Suntem blestemaţi?! Am fost prea îndelung intoxicaţi cu aceste „otrăvuri“ ale pasivităţii, prea adesea „îndulciţi“ cu soluţii ieftine, confortabile, poziţionaţi în capcane individuale şi comunitare şi nu de puţine ori ameninţaţi sever şi cinic când am mârâit pe alte melodii...?!

Căci nu de puţine ori eram expuşi la alte orizonturi, la formule de asociere, mobilizare şi implicare directă prin politici şi programe de modernizare. De reformă.

Reforma! Un mit al ultimelor decenii. Trăit, parcurs, consumat într-un mod jalnic. Irosit pe domenii-cheie, intervale clar definite şi prin consumarea de resurse de calitate. Un eşec atotacaparator. Nu doar prin sărăcia efectelor, dar mai ales prin compromiterea normelor, a valorilor, ţintelor implicate.

Eşti primit astăzi, evocând experienţele parcurse în ultimii 26 de ani, ca un externat de la un sanatoriu.

Un test naţional fumat. O subcalificare de a privi în prezent. Despre viitor??

Să păstrăm un moment de tăcere. Ne oprim aici?!

Cine nu se opreşte? Numărăm pe degete...

Desigur. Ce avem în schimb. În viaţa curentă. La îndemână. De fapt, la îndemâna cui suntem?!

Un consumerism precar. De supermarket-uri pe bani puţini şi mărfuri de import. Pe o piaţă IT/IS atotcuprinzătoare, gălăgioasă şi plină de fantome seducătoare. Cu acces la slujbe ieftine, ca simpli servitori de cartier în condiţiile marii absenţe a unui sindicalism elementar.

Informaţii spectaculoase despre nimic. Scandaluri, seducători ieftini, sinucigaşi verbali pe teme jalnice.

Aşteptând în gară. Un tren care întârzie la nesfârşit. De fapt, nu mai vine. Pentru că nu există. Aceasta este de fapt întrebarea. Mai avem, ca ţară, ca neam, ca oameni de rând, un „tren“ care să vină?!

Se pare că nu.

„Ceferiştii“ sunt fie la DNA, fie în ţările calde. Fie nu au noţiunea de „tren“. De trend, de trăire colectivă în implicare, calificare, coeziune. Am ajuns o simplă şi orfană populaţie, distribuită aleator în spaţii fragmentate, cu evoluţii haotice, sumare. O sărăcie de destin colectiv, cu greu de imaginat chiar şi de către cei mai cinici duşmani. Un masochism puternic instalat care curge ca o hemoragie lentă.

Ce ne-ar putea trezi?!

Cine ar putea scoate la lumină o altă trăire despre viaţa individuală şi colectivă la care suntem expuşi?! Ce ar putea zdruncina inerţia, ignoranţa, indiferenţa care ne macină?!...

Prin ce ne-am putea raporta într-un alt mod la sursele stărilor actuale? Cum s-ar putea contura un ansamblu de motivaţii, interese, preocupări menite să ne împingă pe trasee diferite, cu ţinte clare şi un orizont desprins de acest prezent infect?!

Mai există printre noi oameni calificaţi, inspiraţi şi iubitori de ţară, de români cu determinare pentru a ieşi la vedere, pe câmpul de bătaie, gata să rişte si să spargă gheaţa?!

Altfel, rămâne doar o întrebare simplă. Cât poate să rămână, părăsit în parcare, înainte de a fi ridicat şi trimis la deşeuri/dezmembrări, vehiculul naţional?!

Merităm mai mult?!

Sau suntem doar nişte chiriaşi cu restanţe (...), într-un imobil deja vândut?!

Cui? Oricui...

La nivel global apar şi se modifică permanent contexte tot mai neclar definite. Vechile gramatici de analiză şi operare parcurg un faliment conceptual şi normativ de nestăpânit. O lume fără orizont, reper, piloni accesibili pentru orientare, asociere, sprijin. Nu suntem o excepţie de la normalitate. Suntem doar nişte rătăciţi, departe de o gară pe la care nu mai trec trenuri...

Ce-i de făcut?!

Deja ştim ce nu trebuie făcut. Ne putem opri? Ar fi un test preliminar. O limpezire de neînlocuit. Individuală şi colectivă. Pentru a face loc către o deschidere. Către realitatea contradictorie, toxică, păguboasă cu care ne confruntăm.

Deci, o limpezire. Pe ce baze, criterii, indicatori? Cum putem accesa un nou orizont? Cum curăţăm percepţia publică asupra stărilor instalate şi a ieşirilor publice. Vom avea acces la o “nouă fereastră“?!

Depinde de direcţia în care privim. Orientarea „primirii“ ţine de o gramatică nu uşor accesibilă, dar prezentă. Nu e un mister. Dar cere curaj, competenţă şi determinare. Are cineva?!

Dacă da, mai rămâne ce e mai greu. Ar fi alegerea, asumarea unei abordări adecvate a noilor contexte, ameninţări, oportunităţi. Posibil nu va fi loc pentru toţi pasagerii aflaţi în gară... Ba chiar, nu sunt excluse noi încercări de acaparare a controlului asupra cursului asumat şi urmat.

Stare tipică pentru momente de răspântie. Impostura, Cinism, Eficienţă distructivă,egal. O sursă uzuală a ratărilor interne la popoare mici, mijlocii. Şi mari...

Dacă totuşi se întâmplă.  Adică ieşirea la liman.

Păi să vedem....

P.S. Ce se mai bucură ticăloşii de acest final.

Nu e finalul!!!