Gardenia: Carré de aşi

Mereu surprinzătoare, întotdeauna prilejuind descoperirea unor nume noi care nu numai că  posedă tehnica, meşteşugul de a scrie pentru scenă, ci şi arta de crea texte cu adevărat valoroase, impresionante prin idee, stil, emoţie, literatura dramatică poloneză de azi e din nou prezentă pe afişul unui Teatru din România.

E vorba de astă dată despre Teatrul Maghiar de Stat “Csiky Gergely” din Timişoara care, graţie spectacolului cu piesa Gardenia, ne prilejuieşte întâlnirea cu felul de a scrie al Elžbietei Chovanek. Scriitoare şi piesa se slujesc de metafora unei plante sensibile, o floare cu miros de iasomie, extrem de delicată, cum nu se poate mai specială specială şi mai greu de îngrijit, spre a ne vorbi despre cât de uşor poţi eşua în viaţă. O singură eroare şi vulnerabila plantă se ascunde în sine, refuzând să înflorească a doua oară. O singură eroare şi o viaţă de om ajunge să fie irosită.

Asemenea gardeniei se manifestă şi femeile al căror destin sinuos e relatat în piesă. E vorba despre patru generaţii ale aceleiaşi familii, despre patru femei care în tinereţe au fost frumoase, generoase, pline de idealuri, dornice să se bucure de viaţă. Dar care au avut neşansa de a se  naşte în momente nepotrivite, de a se îndrăgosti de bărbaţi ce nu le-au meritat, care s-au folosit de ele, le-au trădat, le-au înşelat, le-au făcut să simtă gustul amar, înecăcios al nefericirii şi al înfrângerii.  

Femei a căror vină principală e aceea de a fi femei şi de a da naştere, în urma unor iubiri-fulger, a unor accidente, a unor violuri tot unor fete sortite aceluiaşi destin nefericit. Unele, precum străbunica (al cărei destin începe în Polonia din vremea Primului Război Mondial), ori nepoata şi-au aflat consolarea în băutură, altele, aşa cum e cazul Fiicei, s-au închis în ele, au devenit rele, intolerante, făcând rău mai întâi din dorinţa de a face bine fiinţelor care le erau cele mai apropiate, mai încolo făcând rău deoarece au uitat ce este binele.

Strănepoata pare a fi pe punctul de a rupe nefericita tradiţie. Şi-a găsit rostul în viaţă, a făcut o facultate, şi-a aflat un loc de muncă bine plătit, are un iubit care o respectă, e pe punctul de a deveni mamă. E însă zdrobită de voinţele reunite ale străbunicii, bunicii şi mamei care o vor măritată, cu nuntă, cu preot, cu invitaţi, cu rochie de mireasă. Şi nu e nicidecum exclus ca foarte curând şi ea să le urmeze soarta.

Până la un punct, piesa e construită ca o succesiune de monologuri ale nefericirii. Mai apoi glasurile se întretaie, se completează, intră în coliziune, refuză să admită cât sunt de asemănătoare. Împăcarea dintre ele, una relativă de altfel, se va produce cu preţul sacrificării destinului celei mai tinere.

Spectacolul se joacă în spaţiul restrâns al Sălii Studio. În imediata apropiere a spectatorilor, deveniţi nu doar martori ci şi parteneri ai confesiunilor. Nu neapărat la modul explicit, nicidecum interactiv. Paradoxal, o bună parte din decor (scenografia: Iuliana Vâlsan) aminteşte de nişte gratii despărţitoare. Pe jos sunt risipite cutiuţe, cutiuţe cu sertăraşe (les tiroirs de la mémoire) pe care protagonistele le iau în mână, le deschid, care le stârnesc îndată amintirile, care funcţionează în chip întrucâtva asemănător madeleine­­- i proustiene.

În clipa în care e evocată metafora florii ce dă titlul piesei, încăperile mici, strâmte, aglomerate de obiecte, garnisite cu nenumărate păpuşi se transformă pe neaşteptate într-o mică seră. Ne aflăm, cred, în faţa unui exemplu de metamorfozare pe neaşteptate a spaţiului, de inventivitate scenografică, de ştiinţă, de artă a managementului unei arii de joc extrem de restrânse.

Sigur, textul, scenografia au rostul lor, şi unul deloc minor, în succesul indiscutabil al montării de la Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara. Dar acest succes ar fi fost imposibil în absenţa unei distribuţii de excepţie. Fără aceste patru actriţe, tinere şi foarte tinere –Tokai Andrea, Borbély B. Emilia, Lőrincz Rita şi Tar Monika- nimic nu ar fi fost posibil. Iar marele merit al regizorului Koltai M. Gábor e acela de a le fi distribuit în roluri potrivite, de a fi ştiut să îşi folosească admirabil discreţia prezenţei spre a le pune în evidenţă talentul, capacitatea de a juca situaţii, abilitatea de a trece prin vârste felurite. Neîndoielnic, sarcina cea mai complexă îi revine lui Tokai Andrea.

Ea trebuie să joace deopotrivă femeia tânără, îndrăgostită, femeia dezamăgită, rănită, înşelată, femeia decăzută de care râde toată lumea, femeia repudiată de propria-i fiică, bunica pe care nu se poate conta, străbunica răutăcioasă. În toate aceste ipostaze, Tokai Andrea e admirabilă. Cu nimic mai prejos e Borbély B. Emilia, de apreciat mai cu seamă în ipostaza femeii asupra căreia se abat toate nenorocirile lumii – un soţ alcoolic, o mamă tarată, o fiică devenită infirmă din pricina unei greşeli medicale. Şi pe care, toate aceste necazuri, în loc să o înţelepţească, o înrăiesc.

Excelentă e şi Lőrincz Rita, îndeosebi atunci când este solicitată să joace libaţiile prelungite ale personajului încredinţat, pe care are ştiinţa de a nu le transfera în registrul grotescului. Deşi mai puţin complex, rolul interpretat de Tar Monika o recomandă şi pe ea drept una dintre bunele actriţe cu care se poate mândri astăzi Teatrul Maghiar de Stat “Csiky Gergely” din Timişoara. Nu încape nici un dubiu: Tokai Andrea, Borbély Emilia, Lőrincz Rita şi Tar Monika înseamnă un redutabil carré de aşi. Fericit Teatrul, de invidiat directorul care se poate mândri cu asemenea actriţe.

Teatrul Maghiar de Stat “Csiky Gergely” din Timişoara;

GARDENIA de Elžbieta Chovanek;

Traducerea în limba maghiară: Pászt Patricia;

Regia: Koltai M. Gábor;

Dramaturgia: Sedianszky Nóra;

Scenografia: Iuliana Vâlsan;

Cu: Tokay Andrea, Borbély B. Emilia; Lőrincz Rita; Tar Monika;

Data reprezentaţiei: 16 ianuarie 2013