Fertile ambiguităţi

Cel mai frumos roman din lume

„Le Ventriloque” e titlul original al piesei scrise în 2001 de Larry Tremblay, unul dintre cei mai cunoscuţi autori de literatură dramatică din Canada francofonă de azi. În România, la Bucureşti, piesa e jucată la Unteatru, dar nu cu numele ei original, regizoarea Alexandra Penciuc şi colaboratorii ei, actorii Nicoleta Lefter şi Ionuţ Grama, şi scenograful Tudor Prodan, preferând titlul „Cel mai frumos roman din lume”.

Cred că decizia celor patru artişti e cât se poate de adecvată şi de fertilă. Titlul avansat de Tremblay, Ventrilocul, oferă de la început spectatorului o pistă de interpretare. Îi pune la dispoziţie din start o soluţie. Rezolvările din final, aşa ambigui şi parţiale cum sunt ele, şi sunt astfel fiindcă piesa nu îşi propune nici un moment să ofere răspunsuri clare, ci se plasează în spaţiul unei ambiguităţi care e cea a însăşi naturii umane, mi se par stângaci anticipate, dacă nu cumva de-a dreptul vândute şi vândute la un preţ mai mult decât modic de un titlu marcat de excesivă concreteţe.

Le Ventriloque  e într-un anume fel şi într-o oarecare măsură lămuritor măcar asupra felului de a fi şi de a se manifesta al unuia dintre personaje. Dar el reduce parcă tensiunea generatoare de necunoscut şi de aşteptare despre care le plăcea şi încă le mai place să vorbească teoreticienilor literari. Tensiunea dintre titlu şi ceea ce se află în spatele acestuia. Dezmeticeşte prematur, chiar dacă numai parţial, publicul. Şi numai de devoalări prea rapide nu e nevoie în cazul de faţă. La fel cum nu sunt deloc necesare, ba chiar fac un rău imens atât piesei cât şi spectacolului, interpretările prea realiste ca şi certitudinile de toate felurile la care poate că aspiră spectatorul când vine momentul plecării acasă. De data aceasta spectatorul trebuie să se mulţumească cu rămasul sur sa soif. Tocmai de aceea m-a mirat să aflu, făcând apel la internet şi la veşnic îndatoritoarea amabilitate a domnului Google, că undeva, în Canada, într-o şcoală de teatru, un profesor-regizor a optat pentru montarea piesei fiindcă i s-a părut că nenumăratele voci cu care e înzestrat personajul masculin din text îl ajută să le ofere roluri tuturor studenţilor săi şi să facă un spectacol pe 12 voci. 

În schimb, un titlu precum Cel mai frumos roman din lume te duce cu gândul la orice. La o poveste de dragoste, şi piesa lui Tremblay deapănă, până la un punct, o poveste de dragoste. Chiar dacă aceasta ar putea fi una neîngăduită. La o intrigă poliţistă, iar un pic de intrigă poliţistă parcă-parcă ar exista de vreme ce, la un moment dat, se invocă o crimă. Comisă, ca într-un roman de Agatha Christie, cu peniţa de aur a unui stilou Parker. La un roman de călătorie deoarece nici călătoria nu e uitată. Deşi nu e vorba despre o călătorie oarecare. La un roman psihologic cu voite şi necenzurate conotaţii şi implicaţii psihiatrice atâta vreme cât ceea ce se petrece în cele 90 de minute cât durează reprezentaţia e lesne asimilabil unei crunte, tensionate, chinuitoare şi definitive şedinţe de psihanaliză. La metaroman căci în piesa lui Tremblay se face vorbire şi despre cum se scrie un roman. Unul născut din ambiţia de a depăşi valoric chiar şi cel mai izbutit roman realist balzacian.

Cel mai frumos roman din lume e o piesă despre poveşti. Despre poveştile puse pe hârtie, cu un superb şi masiv stilou Parker de o tânără pe nume Gaby, ajunsă la vârsta de 16 ani. Momentul când se încheie copilăria. Spre a-l marca, Gaby şi-a dorit drept dar din partea mamei stiloul cu pricina. Dar Gaby şi-a făcut ea însăşi un cadou. Unul generator de scandal. Şi-a tăiat singură codiţele. Drept pentru care scenograful spectacolului de la Unteatru, Tudor Prodan, a găsit numeroase modalităţi de a face trimiteri vizuale la codiţele cu pricina. Cu gândul la ele a imaginat un candelabru miraculos, pornind de la ele a împânzit sala cu ceva ce seamănă cu nesfârşite funii negre. Poveştile acestea sunt scrise, dar şi spuse. E mai greu de precizat cui anume căci tocmai identitatea fluidă, în veşnică transformare a receptorului, e generatoare de ambiguitate. 

Să fie oare bărbatul tânăr care le ascultă şi care încurajează spunerea însuşi doctorul Limestone, un doctor autentic şi bizar, cu un cabinet ciudat dotat şi cu un protocol al consultaţiilor rezumat într-un straniu prospect? Să figureze printre metodele sale terapeutice jocul de-a identitatea aşa încât prin transformare atitudinală şi modificarea în consecinţă a vocii ce îi permite să fie ba colega ofensată a lui Gaby, ba mama, ba tatăl, ba Aurélien, fratele acesteia, ba doctorul cu nume de personaj de policier, Mortimer, iubitor de ceasuri scumpe, să afle el ce se petrece ori s-a petrecut în mintea tulburată a fetei? Să recurgă respectivul doctor, ba persuasiv, ba poruncitor, la terapia prin povestire? Sau să fie oare acelaşi tânăr, pe care la începutul reprezentaţiei îl vedem întins, stors de viaţă, având pe pieptul gol un desen ce ne duce cu gândul la o imensă rană, Aurélien însuşi? Să fi furat oare cu adevărat Aurélien manuscrisele unei surori ce îi poartă o dragoste anormală, să fi fugit cu ele, să fi fost el găsit de Gaby şi ucis de aceasta?

Sau să fie Le Ventriloque sau, mă rog, Cel mai frumos roman din lume, o profundă meditaţie asupra raporturilor dintre literatură şi realitate? O piesă despre multiplele capacităţi ale literaturii de a surprinde şi de a interpreta realul, dar şi despre incapacitatea, la urma urmei deloc desesperantă a acesteia, de a cuprinde totul? 

Da, avea dreptate cândva, demult, Julia Kristéva să scrie într-o carte tot cândva adesea citată (L’écriture et l’expérience des limites) că  răspunsul literaturii în faţa tot mai deconcertantei oferte a realului e cela s’écrit. Numai că, pare a ne lăsa să înţelegem Tremblay prin piesa lui, şi această scriere înfiorată de ambiţia totalităţii se dovedeşte neputincioasă în faţa unei complexităţi sursă de noi şi noi poveşti. Să fi vrut oare Alexandra Penciuc să extindă răspunsul lui Tremblay la toate domeniile artei? La teatru şi la pictură, referinţa la aceasta din urmă fiind făcută posibilă de şorţul imens de piele pe care şi-l pune în primele minute ale montării actorul Ionuţ Grama?

Numeroase sunt, prin urmare, întrebările din Cel mai frumos roman din lume, o fabulă uriaşă şi fără dezlegare despre identitate şi despre scriere. Însă, în marea aceasta de întrebări pe a căror multiplicare a mizat cu folos montarea, câteva lucruri sunt sigure. Mai întâi că Alexandru Penciuc a citit atent, generos şi merituos textul dramaturgului canadian şi că i-a potenţat plurisemantismul. Că scenograful Tudor Prodan s-a jucat cu folos pe incerta şi atât de ofertanta frontieră dintre concret şi părelnic. Şi, în fine, că Nicoleta Lefter şi Ionuţ Grama, tinerii actori din spectacol, joacă admirabil, policrom, inteligent, riguros şi neconformist deopotrivă. Dar mai ales că Cel mai frumos roman din lume e un spectacol ce nu trebuie să rămână nevăzut. Cu nici un preţ. Chiar dacă la un an şi mai bine de data premierei, aşa cum mi s-a întâmplat mie.    

UNTEATRU din Bucureşti-CEL MAI FRUMOS ROMAN DIN LUME de Larry Tremblay; Regia: Alexandra Penciuc; Scenografia: Tudor Prodan; Cu: Nicoleta Lefter şi Ionuţ Grama; Data reprezentaţiei: 8 iunie 2014