Fals jurnal de ieri şi de azi - Oameni cari mai sunt: Inginerul Nicu Sofianu

La Râmnicu Vâlcea, vatră a cărţii româneşti, ca de altfel Vâlcea întreagă din Oltenia de sub munte, a fost inaugurat, cu numai câteva zile în urmă,un autentic, de anvergură europeană, Complex spitalicesc, staţie pilot de cercetare, deopotrivă, cu antene în universităţile de profil, consacrat tămăduirii, recuperării fizice şi întreţinerii condiţiei de viaţă activă, folositoare,

în condiţiile bombrdamentului agresiv al exigenţelor vieţii de zi cu zi într-o lume în care timpul nu mai are răbdare. Dotat la nivel european, repet argumentul, sub raportul tehnologiei de ultimă oră, Spitalul este aşezat inspirat într-un frumos parc în devenire, cu vocaţia de a spori orgoliul creatorului investitor, inginerul Nicu Sofianu, de a crea un spaţiu în care medicina să fie însoţită şi de virtuţile terapeutice ale universului natural înconjurător ca şi de cele ale artei plastice, pictura, grafica şi sculptura, edificiul împrumutând şi darurile muzeului în cel mai deplin înţeles al cuvântului.

Complexul spitalicesc a şi fost, de altfel, gândit arhitectural anume, cu trmitere la atmosfera hotelurilor din apusul clasic al Europei, la fel cum face trimitere şi ,,Hotelul Sofianu” din centrul Râmnicului, cu vasta lui deschidere spre Parcul Zăvoiul, construit la îndemnul Domnitorului Barbu Ştirbei, singurul hotel muzeu din ţară, decorat, deasemenea, cu lucrări din bogata colecţie a inginerului pomenit.

Nu fac reclamă unei investiţii neapărat comerciale pentru că, aşa cum sper să vă conving, autorul este cu adevărat unul dintre Oamenii cari mai sunt.

În clipa când a pornit investiţia, inginerul Nicu Sofianu a aflat cu o uimire pe care o veţi bănui şi cu un şoc emoţional cumplit – şi la festivitatea inugurării  a făcut, pentru prima dată, publică această împrejurare, cunoscută numai de soţie şi apoi  de doi sau trei priteni – că suferă de o boală, cu excepţia minunilor incurabilă,  şi că viitorul lui este posibil să fie condiţionat în timp de rezultatele unui tratament pe care o clinică ocidentală îl face, deocamdată exploratoriu, cu acordul pacientului, pe semnătura lui  şi numai sub semnul Speranţei. Şi astfel, în plină fervoare constructivă, s-a hotărât să renunţe la proiectul hotelier în favoarea acestui  spital  la care a început să lucreze cu o ambiţie cu adevărat drăcească , o cursă contra cronometru, segmentată de acele termene rezultate din tratament, altfel, în ochii lumii şi chiar ai familiei, ai părinţilor, ai socrilor, ai copiilor, el trecând drept bărbatul tânăr, mult sub cinzeci de ani, cum este şi azi, sănătos, puternic, neobosit, învingător!

Rar, foarte rar, nu ştiu dacă de două sau de trei ori am mai întâlnit, în viaţă un sistem nervos atât de puternic şi o tărie de virtute, cum zic ţăranii, atât de copleşitoare. Nimeni n-a ştiut că inginerul tânăr şi condus de o inepuizabilă energie, venea pe şantierul pe care îl conducea direct, de atâtea ori fără să se dea jos din maşină, pentrucă în maşina pe care o şi conducea era însoţit de argumentele apararturii medicale, un adevărat laborator , care asigura o curăţare continuă a sângelui şi perfuzii şi… să fiu iertat că nu stăpânesc procesul.

Aşa l-am cunoscut, în plină explozie constructivă şi m-am aflat, alături de marele ierarh ortodox Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului,un foarte mare Om dintre cei cari au fost, un confident şi un martor, umilit de curajul cu care Inginerul Nicu Sofianu sfida nemernica suferinţă şi privea cu ochii deschişi un nou capăt al termenelor înlesnite de tratamentul la care era supus.

Aşa a apărut acest Complex medical, ca o expresie a datoriei pe care Inginerul Nicu Sofianu a considerat că o are faţă de semenii săi, ca o expresie a solidarităţii lui cu toţi cei care suferă,  inclusiv de boala lui, şi cu toţi cei care luptă ca să aline suferinţa şi să facă viaţa posibilă, cu toţi cei care luptă pentru victoria vieţii asupra morţii, până la urmă. Îl rog să mă ierte că am făcut şi eu, dar după el, public, sbuciumul unei nobile conştiinţe, această tulburătoare asumare a solidarităţii în suferinţă.

Sala de recepţii a Complexului, arhiplină la inugurare, cu medici, universitari, personalităţi culturale şi ale presei, ale administraţiei vâlcene, a înlemnit când, cu liniştea lui pur şi simplu năucitoare, ne-a spus cum s-a ridicat superba casă a sănătăţii, cui i se datorează decizia lui de a o ridica , ce reprezintă pentru sufletul lui această casă, desvăluindu-ne bucuria pe care o trăieşte în acea clipă din bătălia  lui pentru viaţă. Şi iar îl rog să mă ierte, dacă adaug că această clipă de bucurie se afla şi ea într-un nou răstimp din bătălia necontenit segmentată, pentru că ea contiună şi îi dă înfăţişarea atât de tânără, şi optimismul atât de contagios.

Marele Ierarh Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, trecut la cele veşnice la începutul primăverii, la 99 de ani şi patru luni, când a aflat suferinţa Inginerului Nicu Sofianu, pe care îl preţuia deosebit, i-a cerut să fie de acord să se roage ca Dumnezeu să treacă asupra Inalt prea Sfinţiei sale suferinţa, caci ajunsese atunci la 95 de ani, pentru ca aceast poiect să fie dus cu bine la capăt.

Şi iată proiectul a ajuns la capăt.

Inginerul  Nicu Sofianu continuă, cu o voinţă neclintită şi cu o încredere greu de imaginat, bătălia pentru viaţă căreia îi slujeşte şi Complexul medical dat, în sfârşit, în folosinţă.

Nu putem să nu fim alături de el şi sper această solidaritate şi din partea universului  medical şi din partea administraţei, şi judeţene şi naţionale.   

El s-a  înscris, atât de tânăr, în galeria oamenilor cari mai sunt, ca să apelăm la  celebra formulă de omagiere, a lui Nicolae Iorga.