Fals jurnal de ieri şi de azi: Ignorarea interesată şi minimalizarea marelui scriitor

„-N-am auzit de Pasternak!” Scrâşnea, muşcând cuvintele cu dinţii lui ţărăneşti, revoltat, indignat, siderat, chipurile năucit, Academicianul Zaharia Stancu, Preşedintele Uniunii Scriitorilor, Directorul General al Teatrului Naţional, Directorul Gazetei Literare, trecând dintr-un birou în altul al sediului Uniunii din Kiselev, fostă reşedinţă-muzeu a vestitului Stelian Popescu,

scrâşnea şi aproape striga încât se auzea în toate etajele şi pe toate coridoarele palatului, dacă s-ar fi putut până în ferestrele deschise ale ambasadei sovietice.

--N-am auzit de Pasternak!

Aşa avea, mi se pare, să se intituleze şi intervenţia sa din ziarul Scânteia, solicitată după detunetul mondial al ştirii că poetului şi traducătorului sovietic Pasternak i se acordase Premiul Nobel pentru romanul Doctor Jivago al cărui manuscris fusese trimis în Occident fără ştirea autorităţilor moscovite – primul mare şi răsunător gest de dizidenţă ideologică, literară, culturală, etc, etc, etc din arhipelagul întreg sovietic.

Fireşte, scrâşnetul indignării lui Neica Zaharia a avut cel mai mare ecou în România, demagogicul “ N-am auzit …. !”, pamfletar şi cu intenţii desfiinţatoare la adresa scriitorului rus a fost convingător pentru cel puţin unii dintre cei care îl cunoşteau pe Măria Sa, minat însă clar de subtextul stanislavskian ironic, dar efectul la suprafaţă s-a impus. Neica Zaharia ştia bine cine este Pasternak, din pleiada poeţilor sovietici prestigioşi de după revoluţie, toţi măcar reticenţi faţă de ... înaltele idealuri, dar mari poeţi, după cum şi el, Pasternak, era de asemenea unul dintre marii traducători ruşi din poezia universală, începând cu Shakespeare.

Romanul Doctor Jivago a făcut, cum bine se ştie, ocolul pămantului şi pe aripile filmului american celebru, cu o distribuţie copleşitoare, cu o regie de zile mari, întru tot o capodoperă filmică încât, nici până azi  nu se ştie cine a fost mai cuceritor şi dacă nu cumva filmul?!

Evident, opera mare a lui Pasternak rămâne aceea de poet şi mai ales de traducător de poezie dar romanul, citit de milioane şi milioane de oameni, i-a furat şi numele.

Doctor Jivago nu este tot una cu Maestrul şi Margareta, acesta cu adevărat marele roman rusesc modern, a cărui rezonanţă este susţinută de o idee doctrinar-religioasă mare ( cristică) şi de virtuţi literare şi în general estetice, capabile sa-l pună pe Mihail Bulgakov alături de cei mai mari scriitori ai secolului XX.

Iată şi de ce când vorbim despre Incognito, romanul lui Petru Dumitriu, apărut în Occident, (Editions du Seuil-1962) făcând trimitere la Doctor Jivago, minimalizăm, totuşi, opera scriitorului român, fiindcă opera acestuia se află mai ales, şi aş spune chiar direct, în apropierea şi în familia lui Bulgakov, dincolo de faptul că şi apariţia lui Incognito s-a petrecut cu mulţi ani înainte la Paris, unde i s-a refuzat, în ultimul moment, se pare surprizător, Premiul Goncourt.

Această subliniere mi se pare neapărat necesară pentru că ea arată că nu numai ignoranţa comentatorilor intemeiază trimiterile la Pasternak.

În acest caz este demnă de accentuat şi “solidarizarea” conaţionalilor lui Petru Dumitriu, de la Bucureşti şi Paris, în actul mimimalizării directe sau numai de trecere cu vederea a romanului lui Petru Dumitriu.

Au fost, aşadar, şi momente când conaţionalii lui, şi de la Bucureşti şi de la Paris, s-au ţinut să nu scrâşnească şi ei ca Neica Zaharia: “ N-am auzit de Pasternak ”– adică de Petru Dumitriu.

După „dezertarea” lui Petru Dumitriu, condamnată şi la Bucureşti şi la Paris, odată cu înfierarea colaborării slugarnice a acestuia cu dirigenţii comunişti, nimeni nu s-a mai referit atent şi la opera lui fundamentală din ţară, capodopera Cronica de familie, despre care aceeaşi critică, devotată statornic spiritului partinic şi „patriotismului”, a afirmat că i-a fost scrisă de negrii, ca şi când el ar fi fost, nu-i aşa, un talent rahitic într-un climat şi stat poliţist; chiar unii dintre prietenii lui, arestaţi drept represalii, la ieşirea lor din închisoare au declarat răspicat ca i-au scris ei. Cronica de familie, cum a fost cazul lui Ion Vinea sau al primei soţii, admirabila scriitoare Henriette Ivone Stahl.

Acuzaţia de desţărare, cea mai gravă în spaţiul socialist, venind să-i anuleze şi talentul şi deci şi capodopera, i-a ajutat pe conaţionalii din Paris  să-şi afirme importanţa şi propriul talent deşi au rămas, cum au fost, din câte se ştie, nişte „nima pe lume”. Desţărarea lor le-a crescut însă după decembrie 1989,la Bucuresti, valoarea propriei opere, încununată cu tot felul de premii şi împinsă pană în pragul Academiei şi chiar dincolo de el.

Pe unii dintre aceşti conaţionali refugiaţi (şi ei) la Paris sau prin alte părţi de Europă, i-am cunoscut şi eu chiar în vremea când Neica Zaharia declara că nu a auzit de Pasternak; câţiva, atunci foarte tineri şi doar zurbagii literar, cum au şi îmbătrânit, se strecurau pe sub biroul Preşedintelui Zaharia Stancu din casa lui Stelian Popescu şi ieseau afară în patru labe strigând: Bauuuu! şi plecau acasă cu aprobarea unui nou împrumut de la Fondul Literar! I-am cunoscut şi pe culoarele revistei Luceafărul unde mai şi publicau, unii dintre ei, câte un crâmpei oniric şi pe la şedinţele Cenaclului Luceafărul, unde îi făceau dizidenţă lui ... Eugen Barbu.

Talentul, marele lui talent şi – dacă ar fi fost apărată-, notorietatea internă a lui Petru Dumitriu ar fi putut susţine rezonanţa şi recunoaşterea lui europeană şi ar fi ajutat ca opera creată şi la Bucureşti şi la Paris să-l pună- în vremuri mai calme şi mai puţin pro-sovietice în Occident - pe romancierul nostru, meritat, alături de cei mai de seamă scriitori europeni.

Sunt pagini în Incognito, capodopera lui din Occident, care pot sta de la egal la egal cu filele cele mai prestigioase, cu scriitura cea mai fericit inspirată, din cărţile semnate de un Albert Camus sau de un André Malraux  sau de Heinrich Böll . Peisagistica impresionistă, verile şi toamnele şi Dunărea la Baziaş şi vacanţa tineretului şi amorul pur, la 16 şi la 17 ani, al eroilor, colcăiala mizeră din universul comunist terifiant, zbuciumul surd al victimelor acestui univers, sentimentul fricii,şi orizontul retezat brusc, tavanul apăsător până la sugrumare din şedinţele şi interogatoriile inchizitoriale, sunt puţin egalate în literatura noastră consacrată denunţării totalitarismului comunist; căutarea disperată a unei crăpături în zidul închisorii psihice prin care ar putea să răzbată speranţa, în sfârşit şi în mod deosebit, paginile în care ni se descrie linia frontului şi măcelul din zguduitoarele episoade care evocă sângeroasele lupte de la Cotul Donului, nu au, cred, şi nu cred că greşesc egal în proza europeană care evocă cel de-al doilea război mondial. Nu mai stăruiesc asupra stilisticii savante, asupra poeziei tulburătoare a scriiturii în general care, toate fac din Incognito o capodoperă în cel mai desăvârşit înţeles al cuvântului. Din nefericire, autoritatea lui Petru Dumitriu în ţară, după o clipă de adevăr, s-a estompat şi ea din nefericire după 1990, oprindu-se la demna de laudă ediţie Pleiade a Academiei Române, iar el este şi azi la Bucureşti “înmormântat” cu dricul primăriei. La fel ca şi Eugen Barbu şi la fel de uitat ca şi alţi importanţi romancieri cum sunt şi D.R.Popescu şi Buzura şi Breban, acoperiţi de ceaţa cultului cărtărescian.

Se va vedea bine acest fenomen de lipsă de solidaritate cu valorile autentice, de minimalizare sau doar de scădere a semnificaţiei şi vocaţiei lui Petru Dumitriu odată cu apariţia eseului Non Credo, Oro, care ne înfăţişează zbuciumul unui mare creator şi zbaterea lui de a-şi afla echilibrul şi liniştea în apelul la credinţă.În paginile acestui eseu testamentar vom întâlni şi adevărata, nu demagogica, mărturisire a erorii pe care a făcut-o un mare creator, mărturisirea şi asumarea păcatului. Aici se va afla şi mai bine valoarea părăsirii de către scriitorului nostru, a “binefacerilor” colaborării lui cu sistemul comunist, colaborare pe care nimeni n-ar fi putut s-o condamne mai convingător.

“Aşa că am scris ceea ce a stors din mine partidul tiran, ca şi din toţi cei care doreau să supravieţuiască; eram plătit regeşte, dar după câţiva ani am decis că nu mai pot şi nu mai vreau să continui, durase prea mult ca să trec podul de peste râul Timpului. Acum aveam peste treizeci de ani şi trebuia să scriu cărţi adevărate, din suflet, şi să ispăşesc pentru mizeriile pe care le scrisesem sub comunişti.”

…………………………………………………………………….

La întâlnirea cu Petru Dumitriu, povestită în episodul din vinerea trecută, i-am propus romancierului să facem o vizită şi la Capşa, unde lui i-a plăcut să vină atâtea seri în salonul în care mai puteau fi văzuţi şi Zaharia Stanca şi Aurel Baranga şi Sică Alexandrescu şi Tudor Vianu … Din păcate, era duminică şi Capşa era, atunci, închisă! Eugen Mihăescu ne-a sugerat să mergem în Piaţa Universităţii şi a cumpărat un trandafir pe care Petru Dumitriu avea să-l pună la crucile care însemnau locul unde căzuseră tinerii în timpul represiunii din seara şi noaptea lui 21 decembrie 1989. Petru Dumitriu a fost de acord şi  a depus emoţionat acel trandafir.

--Cine a pus aici crucile astea?

    --Voluntari, din câte ştiu, răspund eu.

--De unde le-au adus?

--Sunt cruci vechi, bănuiesc, din cimitire ţărăneşti sau din Bărăgan, de la fântânile cu cumpănă sau de la răscruce de drumuri.

--De la răscruce de drumuri?

-- Şi aici e o răscruce de drumuri! zic eu.

--Da… răspunde el îngândurat.

 Şi eu şi Eugen Mihăescu am înţeles că trebuie să tăcem pentru că el, Petru Dumitriu, simţea nevoia să tacă şi într-adevăr, părea să fi obosit.

Fusese o după-amiză prea lungă.

…………………………………………………………………………………..

Am şi acum convingerea că aventura călatoriei la Bucureşti, petrecută, ca la teatru, în două acte, a fost pentru el un eşec.

Şi-a dat seama că nu mai putea fi, cu niciun preţ, acasă.