Fals jurnal de ieri și de azi Secunda de fericire

Prietenia mea cu Mircea Radu Iacoban s-a întrețesut în timp în războiul de țesut oltenesc și războiul de țesut moldovenesc până la a fi consacrată prietenia ca o prietenie de suflet și de credință și de baricadă culturală într-o epoca atât de primejduită de canoanele dictaturii și menită să valorizeze pentru mine o secundă când am fost fericit în ipostaza de director de teatru.

Această poveste s-a petrecut în toamna anului 1989, în luna octombrie, când Mircea Radu Iacoban era directorul Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași și când, invitându-mă la Iași să joc în sala mare de 1000 de locuri a Teatrului Național, și când ne-a oferit o săptămână întreagă teatrul întreg.

În acel octombrie, ca să deplasez rentabil repertoriul Teatrului Mic aveam nevoie de cel puțin  șase spectacole, între care se afla neapărat spectacolul Cătălinei Buzoianu, după scenariul, inspirat de romanul „Niște țărani”.

În toată țara se dăduse ordin ca toate camioanele să fie blocate în folosul strângerii recoltei, iar mie îmi trebuia nu mai puțin de șapte camioane pentru decorurile celor șase spectacole. În acel octombrie, Iașiul era aprovizionat cu legume și fructe și alimente de organizare agricolă și aprovizionare unică în toată țară, la conducerea acestei organizații, sui generis, se afla președintele CAP Iași, în același timp și director IAS Iași, nepotul lui Tudor Mușatescu, care era un om de cultură excepțional, îndrăgostit de teatru și, în același timp, inginer agronom care își dăduse și doctoratul în agronomie.

Având invitația lui Mircea Radu Iacoban adresată Teatrului Mic, a avut curajul să pună la dispoziția Teatrului Mic șase camioane mari de tot, cu acoperiș, pentru cele șase spectacole cu condiția ca vineri seara să se desfășoare spectacolul „Niște țărani” pentru ca, a doua zi când se pleca din Iași, toți slujbașii acelei deplasări să fie însoțiți de cadourile CAP-ului și IAS-ului, conduse de nepotul lui Tudor Mușatescu, care pregătise cadouri pentru toți actorii și slujbașii, lăzi cu mere și pere, legume, sticle de vin de Cotnar, cutii cu conserve cum se făceau atunci, iar doctorul în agricultură își făcuse și o fabrică de conserve.

Vineri la prânz, când m-a invitat la masă, când seara fusese programat spectacolul – cu 1000 de bilete vândute – Mircea Radu Iacoban m-a informat îngrijorat că la partid se deplasase de la București o echipă de cenzori, care ceruseră să se înconjoare teatrul cu eșaloane de jandarmi cu pistoale mitralieră pentru că se zvonise că, la acest spectacol, publicul avea să ia cu asalt teatru întreg.

Nu mult după aceea, pe coridoarele teatrului cu ușile deschise spre scenă și sala de teatru, apăruseră soldații Securității.

La șapte seara începuse cu precizie, ca la teatrul de la București, spectacolul „Niște țărani”, urmărit din loja regală de Mircea Radu Iacoban și directorul Teatrului Mic, cu perdelele lojei trase, ca să nu fim văzuți. Spectacolul s-a desfășurat de la un capăt la altul în uralele publicului celor 1000 de spectatori, care în final se ridicaseră și în picioare, ca și securiștii de pe culoare și îi aplaudau pe actorii spectacolului și, în primul rând pe Mitică Popescu, interpretul lui Năiță Lucian.

Să vezi 1000 de oameni în picioare aplaudându-l pe Mitică Popescu nu l-a împiedicat pe solidarul frate al meu, Mircea Radu Iacoban, să miște draperia care acoperea loja regală și atunci Mitică Popescu m-a descoperit și pe mine și a îndreptat aplauzele către loja noastră și atunci am văzut 1000 de oameni întorcându-se spre loja regală, unde se afla scriitorul și directorul teatrului care juca „Niște țărani”. O secundă din viața mea de director de teatru și de scriitor au pecetluit secunda de fericire pe care am trăit-o.

Nu pot să uit niciodată prietenia cu Mircea Radu Iacoban, care m-a dus la această secundă.

O secundă de fericire care avea să dureze o viață întreagă, până astăzi, când am împlinit 92 de ani.