Europa realităţilor pune la zid Europa principiilor

0
0

Frumoase principii europene, neplăcută realitate în Europa! Cum se va alege? Ce se va alege? Noi cum şi ce ar trebui să alegem? Întrebări deloc uşoare cărora liderii europeni vor încearca să le găsescă, dacă se va mai putea, un răspuns la Consiliul European de săptămâna viitoare.

Acolo unde Preşedintele Iohannis va avea de expus poziţia ţării noastre pe câteva subiecte ultra-sensibile şi care, cu siguranţă, vor provoca o încleştare dură, cu atât mai nemiloasă cu cât toţi au minte scenariul celor două foarte posibile ieşiri din sistem ale Greciei şi Marii Britanii.

Ce legătură are însă această temă cu cele care se vor afla în mod oficial pe agendă, adică lupta împotriva migraţiei ilegale şi autorizarea declanşării operaţiunii militar-umanitare în Mediterana, problema “cotelor” de imigranţi ilegali ce ar urma să fie repartizate la nivelul tuturor statelor UE şi validarea deciziei de prelungire cu încă şase luni a întregului pachet de sancţiuni împotriva Rusiei?

Are, deoarece, pe fond, dezbaterea esenţială este nevoia de a se găsi un răspuns instituţional la cea mai mare problemă cu care se confruntă UE în acest moment: faptul că s-a ajuns cu adevărat la punctul de inflexiune al construcţiei edificiului european şi , în acelaşi timp, la cea mai mare criză de identitate.

Pe de o parte avem o realitate incontestabilă, aceea a unei pieţe comune extraordinar de puternice şi diverse, cu siguranţă exemplul cel mai bun de până acum în istoria omenirii de succes al unei colaborări asumate şi codificate legal între state naţionale suverane acţionând printr-o prograsivă delegare de competenţe naţionale în favoarea nucleului legislativ şi executiv de la Bruxelles. 

Pe de altă parte, este foarte vizibil că se arată limitele procesului, atât timp cât procesul acesta de integrare ce s-a vrut din de în ce mai amplă şi profundă a tuturor sectoarelor acum în componenţa şi responsabilitatea statelor naţională se loveşte de opoziţa din ce în ce mai dură a Statelor Membre.

De aici şi impasul actual. Iată, un exemplu perfect îl constituie actuala problemă a “cotelor de imgrianţi” ce ar trebui repartizaţi în Statele Membre. Raţionamentul ideal, cel al Europei principiilor, spunea că nu va fi niciun fel de problemă în susţinerea setului de măsuri propuse de Comisia Europeană, adică nu o repartiţie obligatorie, ci una bazată pe volutariat. Asta ar fi presupus ca, expresie a entuziasmului umanitar corespunzător tuturor discursurilor de decenii despre umanism, deschiderea Europei ca pământ de azil pentru toţi nedreptăţiţii lumii, etc etc. să asistăm la o asumare entuziastă de responsabilităţi care să pregătească un răspuns la viitoarea situaţie de criză, cea care ne vom confrunta cu toţii odată cu declanşarea misiunii militare din Mediterana...

S-a întămplat exact invers: Europa principiilor nobile a fost învinsă, foarte rapid, de cea a realităţilor şi acum scandalul este deschis. Şi ajungem astfel la miezul problemei: ce pot face cu adevărat instituţiile europene pentru a da un răspuns corect, coerent şi unitar la o situaţie de criză de mare amploare care, de data asta, nu mai este exterioară cercului, ci afectează şi poate ameninţa direct piaţa internă a UE? Răspunsul este că, în condiţiile Tratatelor, absolut nimic fără acordul în unanimitate al şefilor de State şi guverne din ţările membre. Deci nimic atât timp cât există o poziţie negativă extrem de dură şi nici mijloace de convingere nu sunt, aşa cum nu există niciun cadru legal european în domeniu.

Asta este limita Europei, aflată undeva la mijloc pe drumul evoluţiei înspre o putere-stat definită cu mijloacele clasice enumerate de regulile politologiei. Un gigant economic dar, din cauzele enunţate, fără politică externă şi de apărare, împiedicată să acţioneze cu fermitate tocmai din cauza multiplelor şi din ce în ce mai ireconciliabilelor interese naţionale, situaţie exacerbată de o criză economico-socială amarnic de prost gestionată.

Şi atunci? Se va face, din nou şi din nou, acelaşi lucru ca şi până acum (chiar dacă asta este tocmai una dintre cauzele stării de şah etern de acum), adică se va negocia intens obţinerea unui compromis. Unul ca măcar Grecia să nu iasă din joc. Unul ca Marea Britanie să primească toate derogările pe care le doreşte numai să nu facă pasul decisiv în afara sistemului. Unul ca Italia să nu înceapă jocul periculos al “variantei B” anunţată de Renzi, adică acordarea de vize Schengen minimale (trei luni) tuturor solicitanţilor de azil, liberi să invadeze legal Europa. Un compromis care să continuie sistemul “derogărilor” multiple, enorme şi persistente de la capitole esenţiale ale legislaţiei comunitare, unele pentru nerespectarea cărora ţări ca România intră rapid în infringement, un exemplu,dacă vreţi, este exceptarea Finlandei de la procedura achiziţiilor publice, iar exemplele sunt numeroase, ar umple uşor o carte!

Dar de ce, de data asta, va fi greu de ajuns la un compromis acceptabil? În primul rând că, acum, trebuie achitată nota de plată a eşecului politicilor naţionale şi comunitare privind politica de azil. Una concepută iniţial (vorbim acum de anii ’70) în entuziamul umanitar contrapondere a memoriei  cumplite şi ruşinoase privind comportamentele inumane din perioada colonială  S-au dat atunci faimoasele legi din câteva state europene care erau ca o invitaţie deschisă la imigrare, plus subsidii importante ale statului şi cadru de susţine ultra-generos pentru integrare socială.

Plus faimoasa prevedere devenită obligaţie europeană privind reintegrarea familiei, ceea ce a făcut ca, foarte rapid, la fiecare imigrant al primei generaţii, să urmeze o familie venită din ţara de baştină, număr exponenţial crescut la nivelul generaţiilor următoare. Temerea de acum este că procesul va fi absolut identic pentru cei care vor veni acum repartizaţi în ţări europene unde, astfel, se vor putea forma rapid comunităţi stabile provenite din Orientul Mijlociu, Asia sau Africa...

În al doilea rând, există pericolul ca acest proces să fie dublat de un flux suplimentar de refugiaţi venit din Ucraina, asta în condiţiile în care ţări ca România şi-au anunţat deja sprijinul pentru organizarea de centre umanitare de tranzit pentru populaţiile care ar putea migra masiv pentru a evita ororile unui război de mare intensitate.

Un cumul de crize concomitente – Mediterană+ Estul european (cu un punct de tensiune major în Marea Neagră) şi o folosire intensă a rutelor tradiţionale de trafic din Balcani, iată un scenariu care ar însemna asedierea reală a Europei.

În cazul României, este posibil să asistăm la o asemenea conjugare de crize? Posibil, dacă dau crezare unor informaţii provenite din diferite surse de la Bruxelles, acum îngrijorate de toate acestea în climatul nou provocat de recentele decizii ucrainiene care au anunţat oficial anularea unor prevederi dn Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, adică fundamentul pe care se bazează Europa principiilor.

Iată, aveţi aici textul Notei verbale transmise Consiliului Europei de către Ucraina, semn foarte grav că lucrurile degenerază foarte serios şi că, în contextul luptei anti-teroriste, la garniţa noastră, se adoptă măsurile brutale pe care le-am văzut luate în Siria, Egipt, Liban, Libia, Tunisia....

Situaţia poate degenera mai departe. De asta suntem siguri, ştiind că Rusia pregăteşte răspiunsul la anunţul prelungirii sancţiunilor. Noi ce decizie am luat ca ţară? Avem o estimare naţională de risc? De ce nu vrea nimeni să vorbească despre subiectele astea care sunt subiecte de interes naţional real şi pot deveni, în spaţiul a câteva ore, unele de supravieţuire naţională? Sau suntem la stadiul de evoluţie naţională în care subiectul real de interes al ţării este de a şti de unde face rost Preşedintele Iohannis de avion cu care să plece la Bruxelles?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite