Elena Alexieva, autoarea romanului „Vulcan”, despre literatură și inspirație

Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași – FILIT, ediția a XIV-a, s-a desfășurat în perioada 21-25 octombrie 2026 și a cuprins aproape 200 de evenimente, la care au luat parte sute de invitați din țară și din străinătate.

Aproximativ 20.000 de participanți în persoană, alături de o audiență online de tot atâția spectatori, s-au bucurat de întâlniri cu scriitori și traducători, au luat parte la dezbateri, ateliere, concerte, expoziții, o noapte albă a poeziei și evenimente profesionale, desfășurate în tot orașul Iași și în județ.

Foto: Filit

Am avut oportunitatea de a sta de vorbă cu Elena Alexieva, autoarea unei dintre cărțile mele preferate Vulcan tradusă la Editura Trei de Mariana Mangiulea Jatop.

Narațiunea propusă de Alexieva în Vulcan are loc pe fundalul tranziției de la comunism la capitalism - o temă recurentă în literatură estică - dar ritmul și elementele prozei sunt diferite de orice am citit până acum. De la infirmiere din Europa de est, la fetițe care suferă boli ciudate, bunici decedate, punkiști poeți, medici cu viziune, bișnițari de după revoluție și clarvăzătoare, universul Elenei Alexieva te obligă la introspecție. Ce din mine este în această carte pare a fi întrebarea aruncată de vocea narativă. 

Mai jos discuția pe care am avut-o cu Elena Alexieva despre condiția scriitorului, inspirație și viață.

Sînziana Mocanu: Cine este Elena Alexieva? Ce ai vrea să știe cititorii români despre tine?

Elena Alexieva: Nu cred că sunt o persoană despre care ar trebui să se știe chiar atât de multe lucruri pentru că trăiesc cu ideea că mai importante sunt cărțile mele. Nu cred că un scriitor e chiar așa un mare lucru și că e sută la sută imersat în munca lui. Despre mine știu sigur că cel mai interesant lucru sunt cărțile mele. 

În afară de cărțile mele simt că sunt un om cât se poate de obișnuit, cu o viață extraordinar de obișnuită. Într-un fel, centrul existenței mele este iubirea față de animale. Și nu îmi place să văd suferință. Nu e vorba despre empatie - acest înțeles modern al cuvântului - ci despre faptul că nu pot să nu mă transpun în pielea ființei care suferă. Cred că această iubire pentru animale și sentimentele profunde pe care le am în fața nedreptății mă definesc. 

Sigur, încerc mereu să lupt cu această nedreptate prin mici gesturi, dar nu cred totuși că mă simt ca cineva interesant. Și nu o zic cu modestie, e adevărul meu. 

Uite, o zic altfel. Mi-am petrecut atât de mult timp fiind în conflict cu mine pentru că am un ego mare. Sigur, pentru artiști egoul e un lucru bun. Dar la acest ego nu mă ajută să mă iubesc pe mine sau să nu am conflicte interne. Și după ani în care am fost preocupată exclusiv de mine și de lumea mea interioară mi-am dat seama că mă săturasem până peste cap de mine însămi. Și m-am gândit: „Bun, dacă ar fi fost vorba despre altcineva, aș fi dat acea persoană afară, aș fi scăpat de ea”. Dar de mine însămi nu pot scăpa.

Sunt singura persoană pe care va trebui să o suport cât voi trăi. Așa că nu te mai gândi atât de mult la tine. Nu mai încerca să sapi atât de adânc în tine.

Mi-am zis: „Nu ești chiar atât de interesantă. Te cunoști, poate nu 100%, dar suficient de bine. Așa că acceptă lucrurile așa cum sunt și privește în afara sinelui tău fizic și mental, pentru că acolo există o mulțime de lucruri interesante.”

Partea interesantă a vieții se află în exterior. Nu e în interiorul tău.

Hai să vorbim despre cartea ta Vulcan, tradusă la Editura Trei. De ce ai ales tema tranziției de la comunism la capitalism? Te întreb pt ca este o temă recurentă și în literatura română și sunt curioasă asupra punctului tău de vedere.

Din simplul motiv că aceasta tranziție a reprezentat aproape întreaga mea viață, ca individ adult și conștient. Aveam 14 ani când s-a produs ceea ce numim, chiar și astăzi, „marea schimbare”.

Pe atunci, toată lumea credea că urmează această mare schimbare. Iar noi, generația mea (eram la liceu pe vremea aceea, apoi am devenit studenți) credeam că, într-un viitor apropiat sau poate nu chiar atât de apropiat, totul se va sfârși și ne vom trezi într-o lume diferită. O lume capitalistă atât de dorită, imaginată și frumoasă, în care poți consuma tot ce îți dorești. Cu toții am trăit cu această speranță, dar, cumva, ea nu s-a materializat niciodată. Iar lucrurile au continuat, la nesfârșit. Și iată-ne, după atâția ani suntem tot aici. Simt furie și nu pentru că, evident, e clar că nu vom ajunge niciodată acolo unde ne doream (deoarece acel loc pur și simplu nu există; nu există un astfel de spațiu sau timp),  ci pentru că am fi putut ajunge, totuși, undeva.

Ne doream să ajungem pe un teren solid, dar terenul de sub noi devine tot mai puțin stabil. Există atâtea motive și explicații întemeiate pentru asta. Știm cu toții că totul este într-o continuă schimbare, că lumea se transformă în moduri imprevizibile și așa mai departe.

Și mai știm că, la scara existenței umane, lucrurile nu stau deloc așa. Câteva decenii nu înseamnă, la propriu, nimic, absolut nimic, chiar și raportate la perioade relativ scurte din istoria umanității. Dar asta este tot ce avem.

Este tot ce am eu. Și, scriind despre această perioadă, încerc să înțeleg mai bine de ce s-a întâmplat totul și ce se ascunde în spatele acestor evenimente. Ce anume stă la baza lor? Și nu e ca și cum aș încerca să ajung la un fel de cauzalitate, la un sens mai profund, sau să fac totul să pară mai plin de însemnătate decât este în realitate.

Nu sunt capabilă de așa ceva. Ca ființă umană, am nevoie să știu că există ceva în spatele acestor lucruri, altfel, părți însemnate din viața mea ar părea irosite, iar eu nu vreau să se întâmple asta. 

Cum ai gândit structura cărții tale Vulcan?  

Ei bine, nu am abordat-o în mod special. Pur și simplu... 

Iartă-mă, dar nu te cred.

Da, știu. Știu că nu mă crezi, dar sunt foarte, foarte onestă cu tine și foarte sinceră. Am descoperit acest lucru acum câțiva ani. Până atunci, mai ales în cazul romanelor, fiind lucrări mai ample, încercam să direcționez lucrurile, să controlez cumva desfășurarea evenimentelor, apariția și dispariția personajelor.

Foto: Editura Trei

Aveam nevoie să știu unde mă aflu și ce urmează să se întâmple. Dar am realizat că, pentru mine, această abordare nu funcționează pentru că, dacă știu încotro mă îndrept, sau unde aș putea ajunge și în ce fel, îmi pierd interesul și nu mai pot ajunge acolo, pur și simplu pentru că nu-mi mai pasă. Secretul, în cazul meu, este următorul: dacă eu însămi sunt atât de interesată și intrigată, fără a putea anticipa ce va urma, atunci acesta estecel mai bun mod de a continua să scriu.

Pur și simplu te lași ghidat de ceea ce se întâmplă acolo. În plus, cred cu tărie că acesta este cel mai bun mod de a menține interesul cititorului. Pentru că, atunci când trăiești ceva în timpul procesului de creație: ceva onest, real, experimentat pe deplin, același lucru se va transmite și cititorului.

Dacă ție nu ți se întâmplă nimic, nici cititorului nu i se va întâmpla nimic. Corect, e un punct bun. Așadar  încercând să evit planificarea, conceperea, structurarea sau organizarea prealabilă, sper să reușesc să fac totul la fel de natural cum este însăși viața noastră, nu neapărat „realist”. Căci, în literatură, ceea ce numim „realism” nu are, de fapt, nicio legătură cu realitatea. Este doar o tehnică, nimic mai mult. La fel cum nici viețile noastre nu au vreo legătură cu ideea pe care o avem noi despre realitate. Așadar, da, încerc să las lucrurile să fie așa cum sunt, cu cât mai puțină intervenție sau amestec din partea mea. 

Și faci o treabă foarte bună. Chiar faci.

Ei bine, lucrurile se creează de la sine. Nu vreau să spun că aș avea pe cineva care îmi dictează de undeva de sus, iar eu doar așternut pe hârtie. Dar e ca și cum... tocmai de aceea tot repet că e ca viața. E ca viața. Pentru că nu îți controlezi viața. Ea pur și simplu ți se întâmplă.

Și nu există nicio cale de scăpare. Te-ai amăgi singur dacă ai crede că deții controlul și că totul depinde de tine. Sigur, există lucruri care depind de tine, dar sunt multe altele care nu depind de tine în niciun fel.

Iar, în ceea ce mă privește, același lucru este valabil și pentru scris. Așa văd eu lucrurile. Așa simt eu.

De unde îți iei inspirația? 

Nu sunt foarte sigură că termenul „inspirație” mi se potrivește tocmai bine. Prefer să vorbesc despre idei, nu despre inspirație. Pentru mine, ideile sunt ceva mult mai vast, ceva ce poate crește și se poate transforma  și nu doar un moment de tip „evrika”. Este mai degrabă un proces. Iar idei există peste tot.

De unde le iau? Din lume. În viziunea mea, scrisul, și arta, în general, nu se rezumă doar la actul scrierii propriu-zise. Să vorbim despre scris, căci acesta este domeniul meu.

Nu e vorba despre limbaj. Nu e vorba despre frumusețea cuvintelor, despre calități decorative, ornamente sau alte aspecte de acest gen.

Scrisul înseamnă capacitatea de a privi lumea și nu doar la suprafață, ci reușind să te conectezi la ea, să înțelegi ce se ascunde în spatele a ceea ce vezi. Și când spun „a înțelege”, nu mă refer doar la puterea de observație. Este vorba despre o combinație între reflecție și observație, filtrată printr-un canal profund emoțional, căci, pentru a vedea cu adevărat, cred că trebuie să fii capabil să te plasezi în acea ipostază și nu neapărat ipostaza unei ființe vii, a unui om sau a unui organism.

Pur și simplu, orice ipostază. Încearcă să înțelegi ce se află acolo. Încearcă să privești cât mai clar cu putință.

Care sunt forțele care pun totul în mișcare? De unde provin aceste forțe? Ce urmăresc ele, de fapt? Ce semnificație au? Desigur, e greu de spus cu precizie. Nu este ceva obiectiv; nu se urmărește obiectivitatea.

Dar, pentru mine, totul ține de încercarea de a descifra, de a pătrunde cât mai adânc posibil nu de dragul scrisului, ci de dragul propriei ființe, al propriei vieți. Căci e întotdeauna mai bine să știi, cât de cât, unde te afli, cine ești, de ce ești acolo și ce s-ar putea întâmpla, în cele din urmă. Și, de fapt, nu e atât de greu de aflat. 

Aș vrea să-mi recomanzi trei autori care au avut o influență formatoare asupra ta. 

Ei bine, voi începe cu... deși nu sunt sigură dacă pot numi asta o influență „formatoare”, întrucât nu a fost niciodată ceva atât de direct. A fost, totuși, formatoare în sensul că mi-a oferit perspective diferite asupra lumii. Am fost absolut fascinat de J.M. Coetzee atunci când am început să-i citesc opera.

Atât de fascinat, încât, de ceva vreme, mă gândesc să traduc ceva de-al său în bulgară. Există, într-adevăr, traduceri bune, dar nu sunt foarte multe. Cred că este un autor care merită mult mai multă atenție. J.M. Coetzee este un gânditor profund, unul dintre acei scriitori care, uneori, par să aparțină unei alte lumi.

Dar tocmai asta îmi place la el. În plus, este un om foarte curajos, cu o viață destul de dificilă. Din câte știu, nu a cedat niciodată. Este un gânditor extraordinar. Un gânditor extraordinar.

De asemenea, m-am îndrăgostit așa cum te îndrăgostești de o persoană reală de unul dintre romanele lui Faulkner, The Wild Palms ( în română Palmierii sălbatici, Dacă te voi uita, Ierusalim), din motive foarte diverse. Unele îmi sunt clare, altele mai puțin, mai ales că nu am citit întreaga operă a lui Faulkner.

Cărțile sale au fost traduse în bulgară, deși eu prefer să le citesc în engleză. Iar de The Wild Palms m-am îndrăgostit atât de profund, atât de intens și de dramatic, încât a trebuit neapărat să-l traduc. Și am făcut-o, dar nu am abordat-o din perspectiva unui traducător care își spune: „Ei bine, e atât de bun, iar eu sunt un traducător atât de bine pregătit, încât pot să mă ocup de asta”.

A fost primul lucru pe care l-am tradus vreodată. Eram speriată, îngrozitor de speriată. Mi-am zis doar: „Bine, hai să încerc”.

Și, pas cu pas, am tot încercat, iar lucrurile au început, cumva, să prindă contur. Nu mai trăisem niciodată așa ceva în viața mea. Eram atât de profund implicată, încât nu mă puteam opri din plâns. Nu din cauza poveștii sau a personajelor, ci din cauza intensității emoționale și mentale a întregii experiențe. Luni la rând, mă culcam și mă trezeam alături de personajele din carte. Mă trezeam chiar și în toiul nopții cu ele în minte. Iar când totul s-a sfârșit, când am terminat, am plâns cu lacrimi de crocodil pentru că se terminase.

Și pentru că știam - și văd că îți dau lacrimile și ție acum - că nu voi mai fi niciodată alături de acești oameni în felul acela, că, iată, mă părăsesc și ies din viața mea. Mi s-a frânt inima. Nu mi-am imaginat niciodată că te poți îndrăgosti de o carte așa cum te îndrăgostești de o persoană.

Odată, am întâlnit o colegă traducătoare, o poloneză. Ea lucrează cu limba bulgară. Când ne-am văzut la Sofia, tocmai terminasem traducerea, dar eram încă complet cufundată în acea atmosferă. I-am povestit despre această experiență absolut supranaturală. Atunci mi-a spus ceva la care nu mă gândisem niciodată. A fost ca o revelație, ceva ce mi-a deschis o nouă perspectivă. Mi-a zis: „Știi, există cărți scrise special pentru o singură persoană. Sigur, ele sunt citite de mulți oameni, mulți le apreciază și le înțeleg. Dar există o singură persoană pentru care a fost scrisă acea carte. Și poate că acesta este și cazul tău.”

Foto: Sofia Literary Agency

Bun. Așadar, cine mai e? Într-un fel, am fost salvată într-un fel de Clarice Lispector, chiar în acel moment. Se întâmpla în timpul COVID-ului, perioadă care mi-a plăcut mult. Nu pandemia, desigur, ci perioada de izolare. A fost pur și simplu perfect. Mi s-a potrivit de minune. Și, oricât de egoist ar suna, am sperat chiar să dureze mai mult. Mă rog, fie spus pentru consemnare. Deși, sincer, nici nu prea contează.

Dar, la un moment dat, m-am trezit din nou într-o stare de incertitudine, prinsă între diverse lucruri și idei; căutam, bâjbâiam după ceva ce nu puteam numi. Nu știam ce anume era. Știam doar că lipsește.

Era undeva acolo, dar nu puteam ajunge la acel lucru. În acea perioadă, am început să citesc despre Clarice Lispector. A fost, practic, prima mea întâlnire cu ea.

Mai întâi i-am citit biografia. Apoi am trecut la povestirile și romanele ei.

 În bulgară? 

Nu, nu, în engleză.

În bulgară există, deocamdată, doar o cărticică, dar probabil una dintre cele mai importante a fost The Foreign Legion, care conține și povestirea cu același titlu, pe care o consider chintesența povestirii. Pentru mine, e absolut pe primul loc. Așa că am început să-i citesc primele povestiri și romanele și, nu știu exact cum, dar lectura aceasta, alături de meditația și reflecția asupra scrierilor sale, au rezonat cu mine, mi-au reorganizat gândirea și, pur și simplu, mi-au limpezit privirea, mi-au clarificat perspectiva.

Apoi am început să scriu și, deși nu există nicio urmă directă de influență, a fost o experiență care mi-a deschis mintea. Și, în mod ciudat, am fost fascinată de ea o bună bucată de vreme, dar așa funcționez eu: mă aprind foarte ușor.

Mă entuziasmez cu o pasiune intensă pentru ceva sau cineva, dar, cât ai zice pește, totul dispare. Așa sunt eu. 

Cam așa s-a întâmplat și cu Clarice. Știam asta, pentru că, timp de mulți ani, am încercat să fac rost de cel mai important roman al ei, probabil, The apple in the dark, dar nu era de găsit.

Nu mai era în librării. Nimeni nu-l publica. Și tot felul de alte motive, bla, bla, bla.

Așa că nu l-am avut. Până când, cred că anul trecut, mi-am amintit de el și mi-am zis: „Bun, ce s-a întâmplat cu The apple in the dark? Ia să vedem”. Și s-a dovedit că fusese republicat  de nu știu câte edituri, în traduceri diferite.

L-am luat. Și, bineînțeles, m-a atras din nou în acea profunzime insondabilă a lumii sale. Am citit și am tot citit, până când mi-am dat seama că, în această etapă a vieții mele, nu era hrana de care aveam nevoie.

Așa că m-am oprit, încercând un ușor sentiment de vinovăție. Dar știu că pasiunile vin și pleacă, iar uneori revin. Așa că sper din suflet că va veni din nou vremea ei. Și toate aceste lucruri nu au nicio legătură cu autorii. Adică, au legătură cu mine. Nu e vorba că acești autori și cărțile lor și-ar fi pierdut farmecul.

E doar vorba despre mine. Știu. Chiar știu.

Așa că, da... aș putea continua lista.

Te rog. Încă un autor

Am fost profund fascinat de Yukio Mishima. Deși nu pot spune cu certitudine dacă a fost mai degrabă datorită scriiturii sale sau a personalității sale. Pentru că el este unul dintre acele cazuri rare în care însăși persoana și viața pe care a dus-o constituie o operă de artă, la fel de mult ca tot ceea ce a scris.

Iar în cazul lui Mishima, exact așa stau lucrurile. Fascinația mea față de el a crescut atât de mult, aș spune, probabil, disproporționat, încât am scris o monodramă despre el. Și aveam sentimentul de ceva vreme, de fapt că nu era vorba doar de un interes trecător.

Nu era un interes manifestat de dragul interesului în sine. Se cocea ceva. Și am vrut cu adevărat să... Ei bine, să scriu despre el a fost modul meu de a mă apropia cât mai mult posibil de el.

Nu doar printre rânduri, ci dincolo de rânduri, dincolo de cărți, dincolo de biografii, dincolo de ceea ce se știe deja. Pentru că omul a fost un mister. Si încă este. Și, oricât de superficial ar fi portretizat adesea, acest lucru se întâmplă tocmai pentru că el rămâne un mister închis ermetic.

Am vrut să încerc să descopăr singur, să arunc măcar o privire la ceea ce se ascunde în spate. Așadar, după cum vedeți, cele mai puternice influențe asupra mea sunt cele care mă determină să fac ceva. Vreau, asemenea unui copil foarte mic, să mă duc acolo și, cu o lipsă totală de respect, să desfac totul în bucăți, ca să văd ce e înăuntru. Cum funcționează? De ce se mișcă? Pot oare să reasamblez totul în felul meu și să văd dacă mai poate funcționa în continuare? Deci, asta e modul în care sunt influențață de Mishima.

Întâlnirea cu Alexieva ne arată că preconcepția conform căreia scriitorii sunt ceva de neatins este cât se poate de eronată. Elena este un om cald care nu se ia chiar atât de în serios. Iar toate acestea se văd și în Vulcan, un roman pe care, cred eu, ar trebui să îl citească mult mai multă lume.