El Bacha la Ateneul Român

0
0
Abdel Rahman El Bacha
Abdel Rahman El Bacha

Provizoratul de la Filarmonică a umbrit practic primul mare eveniment al stagiunii de primăvară, un concert care avea nevoie de o publicitate mai bună. El Bacha este un mare pianist, de nivelul celor invitaţi în Festivalul Enescu.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Câştigător al concursului de interpretare Regina Elisabeta, în 1978, la numai 19 ani, cu un uluitor Prokofiev 2, pianistul libanez a avut o carieră importantă, mai puţin vizibilă din cauza concurenţei unor nume imense ale pianului. Dar astăzi, la zenit, se numără printre artiştii rari, certificaţi de o discografie cel puţin respectabilă (am numărat 30 de albume disponibile pe serviciile de streaming).

Am realizat, la pauza serii, că am avut mereu noroc cu Concertul în sol major al lui Ravel, ascultându-l live numai cu mari pianişti. În 2017, cu Martha Argerich şi Charles Dutoit, într-o chimie absolută, fermecători la nebunie, scăldaţi în sunetele orchestrale ale lui Royal Philharmonic, apoi anul trecut cu Jean Yves Thibaudet şi Danielle Gatti la conducerea Academiei Santa Cecilia, însă ambele la Sala Palatului, în Festival, pentru ca acum să-l ascult acolo unde se aude cel mai bine, la Ateneu.

El Bacha a înregistrat Concertul în sol major în 1985, cu Filarmonica din Loire dirijată de Marc Soustrot, un disc primit cu o anumită reţinere de critica muzicală britanică, prin comparaţie cu albumele vremii de la case de discuri mai importante precum Decca, însă pianistul libanez a rămas mereu un specialist în muzica lui Ravel (şi Chopin, pentru care a realizat chiar o integrală). La Bucureşti, El Bacha a afişat o supleţe a interpretării care lăsa să se vadă imediat că avem în faţa ochilor un mare artist. Între culoare şi abandon romantic, pianistul a ales o cale de mijloc în prima parte, cu o tuşă felină, prin care discursul solistic a avut coerenţă şi siguranţă. Adagio assai din partea a doua a evitat reveria descompusă a Marthei Argerich, mergând pe linia unor fraze atât de bine articulate, încât totul părea o improvizaţie care curgea foarte natural, punctată de intervenţiile foarte frumoase ale suflătorilor de lemn. Instrumentiştii Filarmonicii n-au avut aceeaşi fineţe, dar s-au străduit şi, în cea mai mare parte, au reuşit să dea o replică la acelaşi nivel tehnic. În orice caz, această parte a fost cea mai reuşită. Finalul efervescent, insolent şi jazzistic a încheiat concertul într-o excelentă reuşită. Lubnan Baalbaki a echilibrat foarte bine pianul cu orchestra, sigur că şi acustica Ateneului a ajutat aici, dar în general balansul sonor a fost mai bun decât cel pe care mi-l aduc aminte de la Sala Palatului în anii trecuţi, când pianul dispărea uneori după zidul sonor al orchestrelor. El Bacha a oferit şi un encore, o compoziţie de-a sa intitulată Canzonetta.

Citeşte continuarea articolului pe blogul

Despre Opera

.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite