Dumbo flies again. Un elefănţel şi doi copii sau un Burton cu sos de Spielberg

Dumbo, elefănţelul cu urechi atât de uriaşe, şi fraţii Milly şi Joe Farrier (Nico Parker şi Finley Hobbins)

A intrat în a doua săptămână de vizionare filmul „Dumbo“, în regia iconicului Tim Burton, remake-ul live-action al animaţiei Disney din 1941, despre un elefant haios şi năpăstuit, despărţit şi aflat în căutarea mamei sale (topos al mai tuturor poveştilor cu animale, gen „Fram” sau „Ursul“), şi prietenia sa cu doi copii, frate şi soră. Circul din acest film este însă unul aseptic, marca Disney, departe de marile filme dedicate acestui subiect.

Dacă Spielberg ar fi făcut filmul acesta, al cărui subiect i se potrivea ca o mănuşă, ar fi rezultat probabil o (nouă) capodoperă. Aşa... Geniul lui Tim Burton nu se poate împăca pe deplin cu rigorile unui mare studiou precum Disney, pe care, de altfel, l-a şi părăsit în tinereţe, cu peste 30 de ani în urmă, pentru a semna titlurile unei filmografii extraordinare.

Înţeleg că „Dumbo“ (distribuit la noi de Forum Film) a „zburat“ bine în primul weekend şi în prima săptămână de difuzare, adică s-a aflat pe primul loc la box-office, atât în România, cât şi în „mama“ SUA (asta spre deosebire de „damnatul“ „The Man Who Killed Don Quixote“ al altui autor iconic, americanul Terry Gilliam, care, cel puţin în România, s-a aflat în afara top ten-ului pentru primul weekend de vizionare).

Marquezianizând: un tânăr elefant, cu urechi uriaşe

Faptul nu are de ce să nu ne bucure, ţinând cont de calitatea altfel destul de scăzută a cinematografului comercial nowadays; „Dumbo“ e genul de film de la care toată lumea pleacă mulţumită, atât copiii, pentru că totuşi vorbim de structura narativă a unei animaţii Disney, ca fiind osatura acestui live-action, cât şi părinţii, bucuroşi unii dintre ei că au mai bifat un film de Tim Burton pe lista lor. Cu alte cuvinte, mişcarea studiourilor Disney de a-l aduce înapoi pe „fiul lor risipitor“ Tim Burton, devenit un regizor iconic după ce a semnat unele dintre cele mai bune filme ale anilor ’90, s-a dovedit o operaţiune de marketing de zile mari.

Burton, un fel de dark side of the Spielberg

„Dumbo“ acesta pare însă un film făcut de Steven Spielberg mai degrabă, şi asta nu numai urmare a omniprezenţei copiilor necăjiţi (ne aflăm în 1919, imediat după încheierea catastrofalului WWI) şi aflaţi în pericol, marcă inconfundabilă a marelui cineast american. Spielberg era/este un solar, un umanist incorigibil, pe când Burton a fost toată viaţa un nocturn, amator de gotic, întuneric şi de expresionism german, de imagine dark şi de horror clasic (sigur, cu excepţii de tipul capodoperei „Sleepy Hollow“, o teribilă mixare postmodernă de maniere stilistice), totul condimentat cu o (auto)ironie deloc de neglijat. Lucrurile nu mai sunt însă atât de simple.

Odată cu reîntoarcerea „fiului risipitor“ la studiourile Disney, „ghearele“ cineastului par a se mai fi tocit, iar în acest ultim „Dumbo“ (altfel, un film impecabil făcut) nu prea mai găsim nimic din toate acestea. „Corsetul“ unui Disney-story se dovedeşte prea strâns, iar filmul nu mai are „sense of wonder“ nici măcar cât „Miss Peregrine’s Home for Peculiar Children”, din 2016, unde ecranizarea unei serii de cărţi contemporane îi permitea, totuşi, mai multă libertate şi ingeniozitate regizorală. Deşi Burton a atacat tot timpul subiecte mari, iconice, aş spune că ultimul film mare al regizorului a fost animaţia „Corpse Bride”, din 2005 (dar, repet, nu înseamnă că cineastul american ar fi coborât vreodată sub o ştachetă autoimpusă).

Keaton returns

Altfel, dacă dorim neapărat, găsim mărci ale lui Tim Burton, „timburtoniene“, şi în acest film. Avem, în primul rând, tema circului, dragă oricum tuturor fantaştilor funambuleşti, pe care regizorul a dus-o la perfecţiune în altă capodoperă care-i aparţine, „Big Fish“, din 2003. Conceptul Disney distruge însă tot ce atinge, aşa că circul din acest film nu mai este nici un spaţiu feeric şi al imaginaţiei dezlănţuite ca acolo, nici unul atroce, plin de „sânge, noroi şi murdărie“, de conflicte duse la extrem, paroxistice, ca în „Baladă tristă de trompetă“ (2010) al spaniolului Álex de la Iglesia, cu atât mai puţin un topos fellinian („Clovnii“, 1970). Circul din „Dumbo“ este un spaţiu aseptic, cu figuri pitoreşti, dar lipsite de viaţă reală, care se mişcă precum nişte fantoşe, unde, nu-i aşa, întotdeauna „binili învinge“, vorba de la Radio Guerrilla.

Evident, filmul acesta este şi despre diferenţă şi (auto)depăşirea handicapului

Pentru că trebuie să existe totuşi un conflict, spaţiul acesta patriarhal, unde, cel puţin la prima vedere, toate-s bune şi frumoase, este afectat de acţiunea invazivă a unui „om rău“, un reprezentant al progresului tehnologic (lipsit de suflet şi inimă): milionarul V.A. Vandevere, un exponent al „divertismentului modern“, un fel de Houdini sau Barnum fără faţă umană. Cu alte cuvinte, al „viitorului“, care-a-nsemnat exact acest gen de divertisment aseptic Disney, ca să vezi ironie.

O alta marcă burtoniană este prezenţa câtorva actori favoriţi ai regizorului, printre care, în primul rând, interpretul său fetiş, Michael Keaton. Dacă însă, în general, acesta a avut până acum, la Burton, roluri de protagonişti: „Beetlejuice“ şi Batman, din cele două filme omonime (partitură satirizată copios în recentul „Birdman“, cu Keaton), de data aceasta joacă un antagonist, un „villain“, pe exploatatorul respectiv. Şi-l joacă cu mult fler, apariţiile sale spectaculoase fiind unul dintre cele mai bune lucruri ale filmului.

De la Pinguin la Max Medici

Un alt lucru bun este prezenţa Evei Green (care-a mărturisit recent într-un interviu că o deranjează faptul că îmbătrâneşte: „înaintarea în vârstă mă nelinişteşte“), în rolul unei trapeziste, care până la urmă se împrieteneşte cu elefănţelul şi copiii şi i-o trage (la figurat) lui Vandevere, cel care-o „cumpărase“, cum făcea cu tot, fie că era vorba de oameni, animale sau lucruri. Green vine aici din precedentul film al regizorului, cel cu „Miss Peregrine“, unde-o juca chiar pe personajul titular.

„The goddess of circus“: Colette Marchant (Eva Green)

Alţi actori de marcă aduşi pentru a completa all-star-cast-ul sunt: Colin Farrell (tatăl – aici, mama este cea absentă), Danny DeVito (bonomul proprietar al circului, Max Medici – fost, şi genial, Pinguin în, da, capodopera „Batman Returns“, din 1992, şi tot proprietar de circ, Amos Calloway, în „Big Fish“), Alan Arkin. Copiii, fraţii Farrier, ca de obicei – în acest gen de divertisment – destul de insipizi, sunt interpretaţi de Nico Parker şi Finley Hobbins, ambii aflaţi la debut absolut. „Dumbo“ e un divertisment de calitate, marca Disney, dar atâta tot.

Citeşte şi:

„Abominabilele oglinzi“ – cronica la „Alice în Ţara Oglinzilor / Alice Through the Looking Glass“ (SUA, 2016), plus un portret de regizor Tim Burton

„Deschide ochii“ – cronica la „Big Eyes“, filmul lui Tim Burton din 2014

„Barnabas, vampirul neogotic“ – cronica la „Dark Shadows“, un opus mai vechi al lui Tim Burton, din 2012