Două Românii într-o singură ţară, cu alta pe dinafară

Un ziarist apărut în ultimii ani nu prea e dus la biserică, cum se spune, dar poartă un nume care ar contrazice acest lucru: Silviu Mânăstire.

El îţi spune verde-n faţă, răspicat, cu lux de amănunte, cu detalii delicioase uneori, ce mai e nou prin cetate în materie de corupţie, cine s-a mai unit cu cine pentru a pune de-o afacere tenebroasă în detrimentul bugetului ţării, ce contracte de sute de milioane de euro s-au mai făcut cu statul, dar în interes personal, ce noi ”regi” au mai apărut pe meleagurile patriei, după cei ai asfaltului, ai tutunului, precum şi ai altor bunuri şi bogăţii, care ar trebui să fie ale noastre, nu ale acestor indivizi.

Mânăstire le spune pe şleau, are date şi informaţii cu nemiluita, pe care le aduce la cunoştinţa întregii ţări, a tuturor instituţiilor abilitate să intervină, să verifice şi să spună, în final, celor suspectaţi de acuzaţii oripilante pentru orice român de rând: tu rămâi şi zburdă în libertate, iar ţie îţi facem cadou un costum vărgat pe care să îl porţi mai mulţi ani de acum încolo.

E de subliniat că Mânăstire o face la un mod vocal foarte special, cu o voce puternică, ca cea a prezentatorului de la circ, cel care începe uneori cu ”Lume, lume, atenţie, urmează ceva senzaţional...!”. În final, impresia că te afli într-o realitate de circ nu te mai părăseşte.

S. Mânăstire nu dezamăgeşte publicul, ceea ce prezintă el este curat senzaţional, care nu are nicio legătură cu ”senzaţionalul” lui Dan Diaconescu. Personajele incriminate sunt atât de multe, în majoritate politicieni, încât dacă le mai adaugi şi pe cei care ziaristul, cu puterile sale limitate, nu îi cunoaşte încă, inclusiv rudele, prietenii şi cunoştinţele acestora, realizezi că o bună parte din populaţia României de azi se ocupă de afaceri necurate, altfel spus, la modul general, de jaf la drumul mare al scumpei noastre patrii, numită aşa pe stil vechi.

Conform unui calcul simplu, făcut şi în şcoala elementară, dintr-un întreg care se cheamă România, ar rămâne o altă bună parte care munceşte cinstit, la stat sau în privat, care îşi face calcule toată ziua, până se înfierbântă capul, pentru a ajunge banii de medicamente sau impozite, sau pentru a aduna de un covrig pe care să-l bage în ghiozdanul copilului.

Aceştia alcătuiesc partea curată, cinstită a României, dar şi cea mai săracă, la care se adaugă şi cei apoximativ 25% din populaţie care nu munceşte din motive bine întemeiate. Sărăcia acestora înseamnă bogăţia tuturor umbrăreştilor din această ţară.

Fără emisiunile lui S. Mânăstire, nu am fi avut o asemenea reprezentare. Tabloul nu ar fi complet dacă nu am avea în vedere numeroasele milioane de români, nu trei cum le place guvernanţilor să afirme, plecaţi în toate cele patru zări ale lumii.

Calcule făcute pe baza unor informaţii profesionale de la ambasadele române în străinătate, la câţiva ani după 1990, arătau că înafara graniţelor de află peste 10 milioane de români, o altă Românie pe lângă cele două din interiorul graniţelor.

Un alt calcul simplu arată că din cele trei Românii existente în prezent, una huzureşte, furând masiv cu acte legale, pe care le poţi cumpăra şi de pe marginea drumului (”Alo, poliţia, treceţi zilnic pe lângă ei, de ce puneţi ochii în pământ?”), iar celelalte două luptă pentru supravieţuire.

Până în prezent, nu am auzit ca vocalul ziarist să fie târât prin tribunale pentru afirmaţiile sale extrem de grave care, timp de vreo cinci minute, seamănă cu focul unei mitraliere, sau chiar al unei canonade de tun. Staţi fără grijă, nu moare nimeni! Mânăstire strigă într-un pustiu, într-unul al legii, al onoarei şi bunei cuviinţe.

Mulţi dintre cei vizaţi se perindă pe la televiziuni ţinând discursuri sforăitoare despre morală şi corectitudine, despre dreptate socială şi adevăr, inclusiv după emisiunea sa, care într-o ţară normală ar bulversa brusc întreaga societate.

Suspecţii, acuzaţii, din toate partidele şi structurile sociale, nu se revoltă împotriva lui Mânăstire, nu îl dau în judecată. Ei ştiu că ”bietul ziarist” vorbeşte în gol, că nu îl ascultă nimeni, că oricum caravana trece ignorând lătratul caraghios al câinilor. Dacă se dă un telefon acolo unde trebuie, câinii pot fi reduşi imediat la tăcere.

Dintr-o Românie s-a ajuns la două, de la două s-a ajuns la trei. Recent, în cadrul primelor două, unii, ascunşi o perioadă pe după vişin, au cerut pe faţă autonomie teritorială. Dezamăgit în legătură cu ce se întâmplă pe meleagul românesc, unde războiul româno-român a devenit dezastruos, inclusiv domnul Andrei Pleşu a cerut, dar în mod justificat, autonomie pe criterii sufleteşti şi intelectuale. Ce urmează? Câte Românii şi autonomii se mai pot imagina?

După acest gest unic pe mapamond, făcut uşor în glumă, domnul Pleşu, nemulţumit de prestaţia lor, îi loveşte cu rigla la palmă pe ultimii lideri ai României, fără să vină în faţa clasei, ca pe vremuri, cu exemplul demn de urmat.

În acest caz, în Româniile noastre, noi ce facem, cu cine votăm în curând, pentru că de la vot nu e bine să ne sustragem? Iată o întrebare parcă fără moarte, la români, din acelaşi Domn - Caragiale.