Doar întreb...

Privind la ce se întâmplă, prin prezentarea media şi desigur, prin mesajele oficiale distribuite zi de zi, viaţa publică din România este masiv dominată de „evenimentele DNA”. Au intrat în plan 2,3,4 teme referitoare la evoluţia de ansamblu în domenii cheie: econonmie, dinamica socială, viaţa culturală, educaţie, sănătate şi multe altele. Au fost uitate ?!

Capcana intervalului este una din cele mai complicate, mai înşelătoare, şi desigur, mai costisitoare pentru evoluţia societăţii româneşti.

Pe de o parte, performanţa justiţiei în raport cu regresul instalat în mediile instituţionale reprezintă un moment de cotitura istorica, încă nu tocmai clar definit, dar evident  prin consecinte  imediate, directe asupra unor spatii privilegiate, „sus-puse”. Pe de altă parte, tocmai prin spectaculosul răsturnărilor – „de necrezut !!’ , „”uluitor !’, „senzational !!!” -generează impresia că toată această curăţenie juridică rezolvă problema de la sine.

Dar, care e problema?!

Identificarea, anchetarea, judecarea, pedepsirea şi prin pedeapsă, izolarea celor care au fost implicaţi în demolarea statului de drept, a economiei de piaţă, a democraţiei reprezentative, a iniţiativei comunitare, a  presei libere şi toate celelalte, pare de necrezut într-o lume aflată de nu puţini ani sub o invazie  a unei minorităţi perverse care a generat una dintre cele mai grave ratări istorice ale unei naţiuni masiv încercate.

Câteva mii (zeci de mii?!) de infractori cu faţa spoită de funcţii, roluri şi proiecte de faţadă. Obsedaţi de îmbogăţire rapidă, disponibili la complicităţi perverse şi angajaţi deplin, zi de zi, în rutine ordinare, în parazitarea masivă a valorilor, intereselor şi resurselor publice, dincolo de principiile uzuale ale riscului de ţară, standarde uzuale ale lumii civilizate, lege si ordine elementara intr-o lume civilizata.

Toate acestea au loc într-un context instituţional, oarecum stabil şi asumat cu ambiţie si tupeu, de beneficiari ai unui sprijin parlamentar rezistent la încercări, picant, chiar cinic,  în sosul unei mediatizări, savuroase, la rândul ei marcate de evoluţii controversate, adesea penale.

Despre contextul extern, regional este tocmai ce ne mai lipsea. Numai bun pentru deplasarea atenţiei şi o gestiune perversa a fricilor.

Se pot adăuga, desigur, alte şi alte condiţionări. Analiza poate fi continuată în cele mai sofisticate nuanţe, previziuni şi elaborări savante.

Spanac! Fondul problemei se află în cu totul altă parte. Ar fi câteva întrebări pentru a marca o arie critică majora şi usor jenanta,  în România 2015.

Câţi dintre români s-au lămurit cum e cu „guvernarea Romaniei”?!  Câţi acceptă evoluţia (involuţia...) guvernărilor din perspectiva costurilor şi a beneficiilor?

Câţi resping hoţia generalizată la diverse nivele, domenii? Câţi o acceptă pentru ca, la rândul lor, să continue să fure?!

Câţi respectă şi consideră funcţionarea justiţiei - în formula actuală - ca o condiţie a normalităţii sau dimpotrivă, o consideră o ameninţare directă sau posibilă într-un context greu de anticipat?

Câţi români consideră că România, ţara în care trăiesc, de care sunt dependenţi chiar dacă trăiesc şi lucrează departe, ţară în care cred, ţară în care investesc sau în care se aşteaptă să fie susţinuţi, protejaţi, ş.a.m.d, deci o ţară care ar putea reveni, intra în normalitate.

Câţi români, la diverse nivele, prin rol,  funcţie, răspundere, ar fi disponibili să susţină, să contribuie cu abordări transparente, pertinente şi generatoare de schimbare, astfel încât  legalitatea, libertatea şi iniţiativa să genereze cu adevărat bunăstare, transparenţă şi stabilitate? Luate împreună...

Câţi români pot azi să privească în trecutul personal şi să zâmbească, privind la prezentul care este, în viitorul posibil, fără teama că prin fapte şi asocieri ar putea intra în categoria imoral, infracţional?

Câţi români îşi asumă public şi explicit şi cu o capacitate efectivă, recunoscută, operaţională, un proiect, o cauză, alături de alţi oameni şi comunităţi, menite să pună în mişcare o Românie viabilă, sigură, competitivă, în viitorul posibil, aproape sigur la nivel regional, european şi global?

Cum se înşală românii astăzi când aleg?!  Naivitate sau complicitate? Prin ce “gramatică” a manipulării obţin marii jucători politici, vechi, străvechi sau nou-născuţi, majorităţi decisive pentru  a stăpânii intervale, poziţii-cheie, resurse şi a dirija ţara în direcţii din cele mai ciudate?

Câţi români, cred că România ca ţară, ca spaţiu de operare, încă există ca întreg stabil, recunoscut şi funcţional? Şi nu doar ca teritoriu, mediu haotic, al nimănui, al oricui în care se poate întâmpla orice sub influenţe, iniţiative şi aventuri  iresponsabile, egoiste, criminale?

România există?!!  Avem un viitor?!

PS. Prin „români” înţeleg nu doar urmaşii „daco-romanilor”. Înţeleg, respect şi sunt pricinos  faţă de toţi cei care prin cetăţenie, statut şi prezenţă efectivă îşi asumă riscul de a vieţui pe acest teritoriu.

Deci, câţi cetăţeni are România?!! Nu e greu să ne plângem de politicieni, de primari, de parlamentari, de miniştri, de preşedinţi...

Când, cum, unde se fac prezenţi , ei românii de rând  şi chemaţi sau din proprie initiativa, genereaza o influenţă directă, efectivă, benefică ?

Să fi ajuns România o ţara a nimănui?!

Scuze pentru deranj...

(Din 2007 au plecat din România 14.000 de medici, pentru care statul investise 3,5 miliarde de euro în educaţie şi pregătire. O fi ceva in capul lor,  în inima lor,  în nevoia de realizare,  în bucuria de a vindeca. Unde, pe cine, cum ?!!)