De ce poate apărea oricând un nou Ceaușescu
0Dorin Dobrincu ne vorbește despre cauzele și consecințele nostalgiei după comunism, dar și despre complicațiile justiției memoriei.
Istoricul aminteşte că nici astăzi nu s-au deschis toate arhivele: „Spre exemplu, Ministerul Apărării Naționale se opune să facă acest lucru cu o parte din fondul CC al PCR, mai precis Secția Militară, preluată din fostul sediu al CC (actualul sediu al MAI) în ianuarie 1990. În pofida solicitărilor primite din partea Arhivelor Naționale, cel puțin în mandatul meu, militarii au decis unilateral să păstreze acele dosare, invocând eterna siguranță națională, deși teoria arhivistică și legea susțin contrariul”
Dorin Dobrincu, 55 de ani, este istoric, cercetător la Institutul „A.D. Xenopol” din Iași, care aparține de Academia Română. Se ocupă preponderent de istoria politică, socială și religioasă a României contemporane. A fost director general al Arhivelor Naționale ale României (2007-2012) și este membru fondator al Mișcării pentru Dezvoltarea Moldovei.
DW: S-ar putea spune că odată cu moartea lui Ion Iliescu s-a încheiat o epocă? Un fost nomenklaturist căruia i s-au făcut funeralii naționale: merita?
Dorin Dobrincu: Ion Iliescu a marcat o epocă, iar aceasta nu s-a încheiat odată cu mandatele sale și nici măcar cu moartea lui. După decembrie 1989, statul român a fost remodelat de acest fost lider comunist, deciziile sale politice au avut impact major asupra societății noastre. Firește, nu a acționat singur, ci a fost sprijinit de fostul aparat al partidului-stat, moștenit de la Nicolae Ceaușescu, care a căutat să-și conserve pozițiile și privilegiile, chiar dacă într-o formă cosmetizată. Nu trebuie să ocolim această realitate, că între statul comunist și cel postcomunist este o legătură de fond, iar în parte și de formă, cel puțin în faza inițială.
Organizarea de funeralii de stat este reglementată de legea 215/2016 și revine guvernului. Am văzut interpretări diferite dacă legea prevede că unui fost șef de stat i se organizează automat astfel de funeralii sau este doar o posibilitate asupra căreia decide guvernul României. În orice caz, decizia ca Ion Iliescu să beneficieze de așa ceva a fost una politică. Iar guvernul a decis ca fostul președinte să aibă parte de funeralii de stat, cu declararea unei zile de doliu național, steaguri în bernă, onoruri militare, transmisiuni televizate etc.
În coaliția de guvernare au fost poziții diferite față de aceste funeralii. PSD-ul a încercat să se agațe de acest moment, să recupereze simbolic fondatorul pe care îl negase în ultimul deceniu, crezând că astfel își sporește capitalul politic în restrângere accelerată. La polul opus s-au situat USR și UDMR, care au o viziune critică asupra perioadei Iliescu, din motive ideologice sau de memorie de grup. De ce a procedat astfel premierul Ilie Bolojan? Lucrurile sunt simple aici, a vrut să nu ostilizeze PSD-ul, de care are nevoie pentru a menține coaliția.
Iliescu a fost un personaj aflat în mijlocul mai multor controverse. Sunt de amintit evenimentele din decembrie 1989, conflictul interetnic de la Târgu Mureș, în martie 1990, mineriada din iunie 1990, modul în care s-a raportat la democrație, la foștii disidenți anticomuniști și la personalitățile politice din opoziție, spre exemplu la Corneliu Coposu, Doina Cornea și regele Mihai, la proprietate, iar la început și la opțiunile geopolitice ale țării. Toate acestea au divizat societatea românească în anii 1990-2000.
Având în vedere că Ion Iliescu este acuzat în două dosare – în cel al Revoluției, respectiv al Mineriadei – de crime împotriva umanității, că victimele de atunci și/sau urmașii lor se simt nedreptățiți, pe bună dreptate, este evident că decizia de a i se organiza funeralii de stat fostului președinte nu a făcut decât să crească sentimentele de frustrare, de nedreptate. Relativizarea etică practicată de o parte a clasei politice și a formatorilor de opinie a iritat odată în plus publicul care are o puternică memorie antiiliesciană. Este ironic că inclusiv sfârșitul său a împărțit societatea românească.
Şi totuşi 48,4% dintre români consideră că în comunism se trăia mai bine, potrivit unui sondaj făcut de INSCOP la comanda Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. În urmă cu doi ani, o cercetare similară scotea la iveală că 46,4% dintre români considerau că se trăia mai bine înainte de 1989 (INSCOP, noiembrie 2023). Acum 12 ani, 44,4% spuneau că în comunism condițiile de viață erau mai bune (INSCOP, noiembrie 2013). Cu 15 ani în urmă sub 40% susțineau că aveau un trai mai bun în vechiul regim (IRES, iulie 2010). De ce credeți că, într-un deceniu și jumătate, partea din societatea care crede că trăia mai bine în comunism a crescut cu 10 procente?
Faptul că aproape jumătate dintre concetățenii noștri cred că înainte de 1989 se trăia mai bine este unul din paradoxurile contemporane. Într-adevăr, numărul celor care cred asta a crescut continuu din anii 2000 încoace. Explicațiile cred că țin pe de o parte de deficitul de cunoaștere istorică, iar pe de altă parte este vorba de o percepție influențată de vârstă, de poveștile auzite de la alții, de reclamele făcute la diverse tipuri de bunuri din perioada comunistă reinventate în postcomunism, de produsele culturale din comunism distribuite de mass-media sau pe rețelele de socializare.
Această creștere a percepției pozitive despre comunism este și o provocare pentru societatea românească. Ea semnalează eșecuri în educație, în gestionarea memoriei istorice și în construcția unei culturi civice solide. Avem nevoie de un efort susținut pentru a explica trecutul, dar și pentru a avea un prezent mai echitabil. În caz contrar, după cum vedem, idealizarea regimului comunist se transformă în nostalgie. Iar când nostalgia ajunge la proporțiile pe care le-am văzut în sondajul la care facem referire, ei bine, atunci situația devine periculoasă pentru o societate democratică.
Există și mulți tineri care împrumută memoria părinților devenind și ei nostalgici. În ce fel ar trebui modificată predarea istoriei în așa fel încât comunismul să nu mai fie văzut în culori frumoase?
Sondajul recent privind nostalgia ne arată, direct, că procentul tinerilor care au aprecieri pozitive privind regimul comunist este foarte mare. Avem de-a face în primul rând cu o contaminare din mediul familial, de vreme ce acolo se pun fundamentele educației, acolo se definesc valorile de bază, acolo se dobândesc primele deprinderi interpretative. În al doilea rând, mulți tineri au fost expuși dezinformării de pe rețelele de socializare, care prezintă fragmente din surse ale epocii comuniste – imagini și secvențe din filme – idealizate sau scoase din context. Ei au avut parte în școală mai degrabă de o redusă educație istorică privind comunismul, ceea ce a jucat un rol inclusiv în lipsa spiritului critic atunci când s-au confruntat cu campanii de idealizare a trecutului și de dezinformare.
Istoria comunismului și-a făcut loc târziu în școală ca disciplină, însă facultativă, la sfârșitul anilor 2000. Predarea s-a făcut după un manual realizat de o echipă de cercetători de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România și de la Comisia Prezidențială Consultativă pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, publicat la Editura Polirom (cu ediții în 2008, 2009 și 2014). Sute de profesori din toată țara au ales să predea această disciplină, astfel mii de copii, din diferite promoții, având posibilitatea de a afla ce a însemnat comunismul, cum a ajuns la putere și cum s-a manifestat în România.
În urma unor dezbateri publice și prevederi legislative, Istoria comunismului din România a fost inclusă ca disciplină școlară obligatorie în liceu, în clasa a XII-a învățământ de zi, respectiv clasa a XIII-a seral. Din fericire, nu mai există manual unic, astfel încât în competiția organizată de Ministerul Educației și Cercetării s-au angajat mai multe echipe, care au propus manuale realizate potrivit programei adoptate în decembrie 2024. În total au fost declarate câștigătoare cinci manuale. Eu însumi am fost implicat, împreună cu o echipă de profesori dedicați, în scrierea unui manual, al Editurii Litera, care a obținut locul I în evaluarea ministerială.
Manualul realizat de echipa din care am făcut parte oferă profesorilor – pentru că aceștia vor alege manualul după care vor dori să predea – și elevilor informație atent verificată și sintetizată, lecții bine structurate, activități didactice potrivite, extrase din documente, memorii, imagini, multe inedite, hărți și grafice. Perspectiva noastră, a autorilor, este una explicită pentru educație democratică și angajament civic. Potrivit cerințelor, pe lângă manualul tipărit există și o versiune digitală, cu un plus de informație, activități didactice și animații. Manualul oferă un instrument esențial pentru o educație solidă privind istoria comunismului.
Ce lipsește cel mai mult din istoria care se predă astăzi pentru a înțelege că regimul criminal era un regim comunist?
Istoria care se predă acum în școală este la un nivel mai bun decât ceea ce se preda în urmă cu câteva decenii. Este un mare câștig existența manualelor alternative, făcute după o programă, desigur, precum și faptul că sunt disponibile numeroase materiale, inclusiv digitale, care îi pot ajuta pe profesori să-și pregătească mai atractiv lecțiile, iar pe elevi să caute informații noi.
În școală încă persistă predarea preponderent evenimențială, cu accent limitat pe dezvoltarea abilităților, a nuanțelor și spiritului critic, într-un mod în care elevul nu este provocat să se exprime, să-și facă o opinie. Lipsește adesea analiza critică a surselor, ceea ce este un teren propice pentru fake news. Nu puțini profesori se plâng că programa este încărcată, iar în plus exprimă teama că trebuie să facă la clasă doar ceea ce este acolo. Totodată, examenele se constituie într-o presiune pentru elevi. Sunt unele probleme și în interiorul corpului profesoral, de la pregătirea deficitară la răspândirea nostalgiei după comunism, teren propice pentru alte isme.
Elevii încep să afle despre comunismul global încă din gimnaziu, apoi ceva mai mult în clasele de liceu, într-un mod declarat tematic. Însă istoria comunismului este practic înecată între alte subiecte. Prin manualul Istoria comunismului din România, la care am făcut referire mai sus, perioada în care țara a avut un regim totalitar va putea fi bine cunoscută, cu informațiile și nuanțele necesare, dar fără relativizările care, altfel, după cum am văzut, pregătesc terenul pentru nostalgie și autoritarism.
Profesorii trebuie să aibă capacitatea de a-i face pe elevi să-și imagineze o lume atât de restrictivă cum a fost cea comunistă, cu violența și cu frica generalizate, cu lipsurile cotidiene. Elevii trebuie să devină parteneri în acest proces de învățare. Este esențial să-i ajutăm pe elevi să înțeleagă istoria comunismului. Iar această pricepere ar trebui gândită și în afara spațiului școlii. Se impune ca elevii să vadă muzee sau spații ale comunismului, să fie puși în situații concrete, în mod organizat, să poată reflecta asupra celor văzute și auzite.
De ce credeți că în România nu a existat o adevărată justiție a memoriei?
România s-a desprins greu de comunism. Iar cei care au preluat puterea în decembrie 1989, când ceaușismul se prăbușea, au fost eșalonul doi al PCR, în frunte cu un fost apropiat al lui Nicolae Ceaușescu până la începutul anilor ’70. Mă refer la Ion Iliescu, desigur, care a devenit șeful de facto al statului român chiar în 22 decembrie 1989, legitimat prin vot în mai 1990. În spatele lui s-au aliniat fostele structuri ale partidului-stat, motivate de dorința de a-și conserva puterea și de a evita răspunderea pentru abuzurile și chiar crimele comise, inclusiv în perioada imediat anterioară.
Cu puține excepții, cei care avuseseră poziții în vechiul regim, pe diverse paliere, s-au regrupat mai ales în Frontul Salvării Naționale. Membrii acestei formațiuni continuau să controleze Armata, poliția politică – rebranduită în Serviciul Special de Informații, Serviciul de Informații Externe, UM0215 (structura de informații a Ministerului de Interne) – , Ministerul de Externe, Justiția, întreprinderile economice, cea mai mare parte a sistemului educațional, cea mai mare parte a presei. La scurtă vreme au apărut și alte partide cu ideologie național-comunistă, precum România Mare, Partidul Socialist al Muncii și Partidul Unității Naționale Române.
Instituțiile statului au fost refractare, chiar ostile multă vreme față de orice acțiune care viza tragerea la răspundere a celor vinovați pentru ceea ce se întâmplase în regimul comunist, de la instalarea până la prăbușirea sa. Justiția tergiversa rezolvarea dosarelor celor implicați în crime politice, accesul la arhivele comunismului era restricționat, resursele acordate cercetării istoriei recente erau insignifiante, istoria din muzee se oprea practic la 1918, din neștiință și comoditate.
Recuperarea acestui trecut a fost asumată în prima fază de victimele regimului comunist, de foști deținuți politici și deportați, de intelectuali critici transformați în activiști ai memoriei, de academici care au făcut un pas în această direcție sau de tineri cercetători care erau la începutul formării lor profesionale. Trebuie să precizez că la fel s-a întâmplat și în cazul istoriei dictaturilor care precedaseră comunismul, în mod particular cea antonesciană, inclusiv din faza de colaborare cu legionarii, unde tot victimele, în special din comunitatea evreiască, au depus eforturi pentru a face lumină în privința acestui trecut sângeros. Pun alături aceste părți ale memoriei traumatice românești – și o spun în sensul cetățeniei – pentru că multă vreme ele au fost văzute, parțial și construite, ca fiind în competiție, antagonice. Or, într-o societate democratică avem nevoie de o memorie comună democratică. Una în care să putem discuta și despre crimele comunismului, și despre cele ale fascismului. Altfel, în spatele zidurilor imaginare ale segregării memoriale se pot ridica în timp tranșee și rețele de sârmă ghimpată reale.
Nu a fost simplu, în condițiile din anii 1990 și a anilor 2000, prima pentru cei care voiau o despărțire clară față de trecut, dreptate pentru victime, educație antitotalitară, democratică și o cunoaștere adecvată a istoriei recente, să pună în practică proiecte menite a ajuta la schimbarea percepției asupra comunismului. Primul – și multă vreme singurul – muzeu dedicat cunoașterii totalitarismului roșu a fost Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de la Sighetu Marmației, posibil ca urmare a eforturilor unei echipe entuziaste de la Fundația Academia Civică, cu sprijin de la donatori privați și de la Consiliul Europei. Între timp inițiativele private sau publice în acest sens s-au diversificat, în mai multe părți ale României. Dar în ansamblu nu stăm prea bine în privința culturii memoriale privind comunismul. Resursele fie lipsesc în unele locuri, fie sunt prost folosite în altele.
Ar fi fost posibilă deschiderea dosarelor comunismului - arhivele PCR și dosarele Securității – mai devreme? Ce impact ar fi avut?
Am un răspuns scurt și unul lung la aceste întrebări. Concis, pentru deschiderea generală a dosarelor comunismului era nevoie de voință politică în primul rând, dar și administrativă. Or, acestea au lipsit complet o vreme. Iar când s-a manifestat oarecare deschidere, aceasta a fost limitată, asezonată cu șicane. Cei care preluaseră puterea după 22 decembrie 1989, dincolo de confuziile inițiale, aveau tot interesul să mențină instituțiile anterioare, chiar dacă le schimbau numele, abrevierile și uniformele. De aceea, controlul asupra arhivelor era unul esențial. Accesul la dosarele PCR și ale Securității ar fi permis o cunoaștere a trecutului recent, a modului în care a funcționat regimul totalitar, o devoalare a rețelelor de putere și a complicităților de dinainte de 1989, dar și de după. Mulți politruci și șefi implicați în acțiuni represive ar fi putut fi dacă nu trași la răspundere, cel puțin scoși din jocurile de putere.
Răspunsul lung presupune o trecere în revistă a modului în care au funcționat principalele instituții care gestionau sau gestionează arhivele comunismului. Până acum aproape două decenii, arhivele au avut în România statutul unui patrimoniu care trebuia mai degrabă ascuns de ochii publicului, nicidecum unul care merită să fie pus în valoare prin acces democratic, capabil să impulsioneze cercetarea, cunoașterea și educația asupra trecutului. Asta privea ansamblul fondurilor deținute, restricțiile fiind și mai dure pentru documentele care priveau istoria contemporană, în special cea comunistă.
Arhivele Statului (astăzi Arhivele Naționale ale României) erau din 1951 în subordinea Ministerului Afacerilor Interne, prin adoptarea modelului sovietic, iar vreme de decenii au fost conduse de generali de securitate și/sau miliție. Căderea regimului comunist a adus unele schimbări în această instituție, dar ele au fost lente, vechile practici fiind perpetuate de șefi și un personal refractar în mare parte la reformele necesare într-o societate democratică. Arhivele produse de PCR, fie de Comitetul Central, fie de comitetele județene – și vorbim despre mii și mii de km liniari – au fost preluate cu întârziere de Arhivele Naționale, iar punerea dosarelor în cercetare s-a făcut inițial într-un sistem privilegiat, de care beneficiau istoricii și publiciștii agreați de structurile de putere ale momentului.
Cu excepția unor angajați, puțini și izolați, care voiau un alt statut pentru Arhivele Naționale, nu exista în această instituție o voință de schimbare sistemică, inclusiv o atitudine mai prietenoasă față de public. În plus, în spate se simțea influența semnificativă a Ministerului de Interne, îndeosebi prin structura sa informativă, o parte revopsită a fostei Securități. În sistemele ultrabirocratizate, instituțiile nu se schimbă fără impuls extern, interesul lor și al angajaților este mai degrabă de menținere a situației existente, în detrimentul interesului public. Activitatea Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în 2006, și demersurile Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, tot atunci, au fost, cred, hotărâtoare pe de o parte pentru crearea precedentului de acces la dosare, iar pe de altă parte pentru schimbarea percepției factorului politic cu privire la necesitatea schimbărilor în această instituție.
Sunt în continuare instituții care ar fi trebuit să predea la Arhivele Naționale anumite fonduri create de PCR și au refuzat cu obstinație să o facă. Spre exemplu, Ministerul Apărării Naționale se opune să facă acest lucru cu o parte din fondul CC al PCR, mai precis Secția Militară, preluată din fostul sediu al CC (actualul sediu al MAI) în ianuarie 1990. În pofida solicitărilor primite din partea Arhivelor Naționale, cel puțin în mandatul meu, militarii au decis unilateral să păstreze acele dosare, invocând eterna siguranță națională, deși teoria arhivistică și legea susțin contrariul.
Securitatea a produs și ea o cantitate enormă de documente, care au rămas în custodia succesorilor acesteia, în mod special la Serviciul Român de Informații și la Serviciul de Informații Externe. În primul deceniu postcomunist au fost diverse scandaluri publice legate de arhivele fostei Securități, fie de distrugere (cazul Berevoiești, din 1991), fie prin apariția în presă a unor piese din dosare create în perioada comunistă, folosite în dispute politice, pentru scoaterea din joc a unor adversari. Cercetarea în Arhiva SRI a fost posibilă pentru cercetători un număr de ani, în condiții mai degrabă improprii.
În 1999 a fost înființat Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, un pas important în accesul la documente și în stabilirea unor responsabilități pentru ceea ce se întâmplase în comunism. Instituția avea și are în continuare drept scop punerea în cercetare a documentelor întocmite de Securitate, accesul la propriul dosar al celor care au fost urmăriți, anchetați, arestați, condamnați, precum și stabilirea colaborării cu poliția politică. Controversele în jurul acestei instituții au fost numeroase de-a lungul anilor, din motive legate de unii dintre membrii numiți – în urma unor negocieri și decizii politice – în Colegiul CNSAS, de intruziunile politicienilor, de deconspirări și campanii publice.
Primii ani de activitate ai CNSAS au fost marcați de lipsuri de tot felul, de la resursele umane și materiale până la accesul limitat la dosare, șicanele din partea politicienilor și tergiversarea predării arhivelor de către instituțiile moștenitoare ale Securității. Abia în primul mandat al președintelui Traian Băsescu, SRI a predat către CNSAS aproape două milioane de dosare, adică majoritatea documentelor provenite de la fosta Securitate. Cantități importante de documente care intră sub incidența legii de funcționare a CNSAS continuă să fie păstrate de Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Apărării, chiar dacă unele dintre aceste instituții pretind contrariul.
Când a condamnat comunismul Traian Băsescu a vorbit de un număr între 500 de mii şi 2 milioane de victime. Între timp istoricii au ajuns la date mai clare?
Cifrele de care vorbea Traian Băsescu provin din Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, asumat de președintele în funcție în decembrie 2006, în numele statului român. În Raport se amintește că acestea sunt „cifrele propuse de cercetători, luate în considerare de Comisie”. Precizarea evidenția prudența autorilor și editorilor acestei lucrări, de vreme ce subiectul era unul în curs de cercetare.
Reconstituirea represiunii din România comunistă a fost după 1989 una dintre temele intens frecventate atât de supraviețuitori și urmașii acestora, cât și de istorici. Au fost identificate locurile de detenție, adică penitenciare, locuri de anchetă centrale, regionale, raionale și județene, lagăre și colonii de muncă forțată, centre de deportare și domiciliu obligatoriu, precum și azilele psihiatrice în care au fost internați contestatari politici. S-au publicat volume de documente privind mecanismele represive, dicționare cu aceste locuri, monografii ale unor penitenciare și numeroase studii, au fost organizate conferințe, s-au realizat filme documentare care au avut ca temă ceea ce numim sistemul represiv sau Gulagul românesc. Este necesară o precizare. Când vorbim de represiune avem în vedere persoanele – cetățeni români – arestate de Poliție, Poliția de Siguranță, Serviciul Special de Informații, Securitate și Miliție de-a lungul anilor 1945-1989, judecate sau nu, condamnate sau nu, trimise în penitenciare, lagăre și colonii de muncă, precum și în deportare, atât în România, cât și în Uniunea Sovietică.
În privința cifrelor represiunii, există două perspective. Una este preponderent a supraviețuitorilor sau a unor activiști ai memoriei. Aceștia au făcut estimări bazate pe observații personale, discuții cu alți colegi de suferință sau martori, impresii, însă fără cercetări sistematice în arhive. Cifrele victimelor propuse de acești autori sunt în general mari sau foarte mari, fie că este vorba de deținuți, fie de morți. Istoricii sunt în general reținuți când este vorba de cifre, pentru că este nevoie de probe documentare pentru a susține afirmații tranșante, în particular pentru a propune numere. Dosarele Securității, Miliției și Justiției, în special ale Tribunalelor Militare, oferă informații numeroase în acest sens, dar acestea sunt fragmentare și adesea contradictorii. Probabil nu vom ști niciodată cu exactitate numărul celor care au fost arestați, judecați, condamnați, trimiși în închisori sau lagăre, nici al celor uciși în perioada comunistă.
Istoricii specializați în istoria comunismului continuă să-și facă treaba, să lucreze în arhive, unii dintre ei încearcă să identifice noi surse care să ajute la înțelegerea universului violenței și victimelor comunismului. Și fac asta în pofida resurselor derizorii alocate pentru cercetarea comunismului în special în institutele Academiei Române, în universități și muzee, deși nici institutele aflate în subordinea guvernului nu stau cu mult mai bine. Situația este la fel de veche ca nesfârșita noastră tranziție.
Ca fost director general al Arhivelor Naționale care a permis cea mai mare deschidere, care au fost informațiile despre trecut care v-au surprins cel mai mult?
În poziția de director general al Arhivelor Naționale nu pot spune că m-au suprins informațiile deținute în dosare. Aveam deja experiență consistentă în cercetare, făcusem investigații în diferite arhive, lucrasem în Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste, participasem la numeroase dezbateri profesionale sau publice. Uimitor mi s-a părut ceea ce invocau cei care ar fi vrut ca arhivele să rămână în situația în care se găseau la jumătatea anilor 2000, abia întredeschise. Se transmitea direct că în caz contrar secretele națiunii aveau să ajungă la dușmanii ei, că România avea să se confrunte cu probleme de securitate națională, că patrimoniul avea să fie jefuit, plus alte temeri similare. În ceea ce mă privește, în perioada respectivă am înțeles mai bine cum funcționează mecanismele unui stat puțin reformat, cu o clasă politică și o birocrație interesate mai mult de perpetuarea și multiplicarea propriilor beneficii.
Deschiderea Arhivelor Naționale în urmă cu 18 ani a jucat un rol major, cred, în crearea unei relații normale atât cu alte instituții, din țară și din străinătate, cât și cu publicul său, petenți și cercetători. Cum obișnuiam să spun cândva, tocmai pentru a sublinia că perspectivele catastrofice nu aveau fundament, prin deschiderea arhivelor ordinea constituțională nu a fost afectată, granițele statului nu s-au prăbușit, drepturile cetățenilor nu au fost lezate. Dimpotrivă, instituția s-a recredibilizat prin schimbările produse atunci. În plus, ceea ce s-a întâmplat la Arhivele Naționale a avut – prin chiar statutul acestei instituții – un efect de domino, alte arhive din România deschizându-se într-un mod de negândit anterior.
Astăzi 66% dintre români cred că președintele comunist Nicolae Ceaușescu a fost un președinte bun pentru țară. Ce informații credeți că le lipsesc acestor oameni pentru a înțelege clar cum era Ceaușescu?
Nu vreau nici să fiu prea aspru, dar nici nu țin să menajez inutil sensibilitățile unora și altora. Mulți români nu au beneficiat de o educație istorică solidă, ceea ce se reflectă inclusiv în percepția asupra trecutului recent. Lectura în general – și cea de istorie în special – este la cote extrem de reduse. S-a răspândit ideea că istoria „adevărată” se învață din lucrările lui Dumitru Almaș sau din filmele lui Sergiu Nicolaescu. De fapt, toate acestea sunt construcții propagandistice, menite la vremea lor a crește legitimitatea partidului-stat și a conducătorului său.
Nu întâmplător au explodat sub ochii noștri teoriile conspiraționiste și istoriile alternative, cu referire, spre exemplu, la populații vechi despre care știm foarte puțin, pentru că avem puține surse, cu invenții neprobate, cu eroi ireali. Unii îl văd pe Nicolae Ceaușescu prin lentila distorsionată a nostalgiei, ignorând realitatea unui dictator dogmatic, lipsit de scrupule atunci când a fost vorba de creșterea și menținerea puterii.
Aș mai observa că la nivel general pare să existe un simț etic deficitar, să se manifeste un relativism terifiant. Mulți dintre cetățenii români pun prea puțin preț pe libertăți și drepturi. Acesta este un motiv care chiar ar trebui să ne îngrijoreze. Un nou Ceaușescu, altfel vopsit, poate fi oricând scos din vitrină, plimbat pe străzi și prezentat la televiziuni sau pe rețelele de socializare, iar mulți oameni îl vor urma dacă le va specula așteptările, dacă vor auzi ceea ce își doresc să audă. Am văzut recent nu doar că terenul este fertil pentru această direcție, ci și că semințele au fost deja plantate, au încolțit și se dezvoltă rapid. S-ar putea, dacă se menține contextul, să și ajungă la maturitate. Această realitate nu este, sper, un capăt de drum, ci un semnal de alarmă. Se impune o reconstrucție a educației istorice și civice, pentru ca oamenii să înțeleagă trecutul recent, să se regăsească în valorile democrației liberale și să le apere.
Se încarcă comentariile...
