„De ce Beethoven” e un răspuns, nu o întrebare

Norman Lebrecht e practic necunoscut la noi. Blogul său, Slipped Disc, are o medie lunară de un milion de cititori, dintre care doar abia vreo 250 sunt din România. Titlul e un calambur: ad litteram însemnă „disc alunecat/strecurat” dar și „hernie de disc”. E o combinație între o agenție de știri, un site tabloid tematic și mică publicitate mortuară, pe care muzicieni și melomani din toată lumea îl consumă zilnic în loc de croissant la cafeaua de dimineață. Dar blogul e doar vârful aisbergului. Dincolo de el găsim un stakeholder cultural.

Un orfan de mamă, expert în studii ebraice, jurnalist devenit scriitor liber, premiat, ecranizat, înjurat. A scris o duzină de cărți, toate explicând și comentând idei mari și complicate într-un stil alert și ușor. În 2007, după publicarea unei adevărate și excelente istorii a industriei fonografice (The Life And Death Of Classical Music), e dat în judecată de boss-ul Naxos pentru defăimare. Procesul s-a încheiat printr-o înțelegere în spatele ușilor închise. Un scandal care nu face decât să-i propulseze popularitatea la un nivel neegalat de nici un alt critic muzical. Opt ani mai târziu, pianistul Grigori Sokolov refuză un premiu în Italia, motivând „în numele unei minime decențe” că nu poate figura pe aceeași listă cu Norman Lebrecht, onorat și el. Numai că în muzică, spre deosebire de cinema, premiile nu înseamnă nimic, în afară de, poate, cele din debutul carierei.

Eticheta de autor „controversat” e lipită vindicativ. În realitate, Norman Lebrecht e un meloman căruia îi pasă.

În 2020, lumea muzicală se pregătea să celebreze un sfert de mileniu de la nașterea lui Ludwig van Beethoven. Deutsche Grammophon reedita integrala compozițiilor sale înlocuindu-l pe  Herbert von Karajan, o legendă a secolului trecut, cu Andris Nelsons. Warner (fostul EMI) lansa, în paralel, o integrală proprie, cu recent dispărutul Nikolaus Harnoncourt conducând nava amiral a simfoniilor. Fidelio, singura operă a „Marelui surd”, e programată în toate teatrele mari de operă din lume. Chiar și Opera Națională București lua în calcul, cu o lădiță de lămâi alături, să programeze un revival al producției lui Graham Vick, pe care n-o jucase decât de două ori în ultimii cinci ani. Filarmonica George Enescu contempla ideea unui ciclu complet al simfoniilor și al concertelor pentru pian (cu Elisabeth Leonskaja). Apoi a venit pandemia, trăgând o cortină de fier peste toate scenele din lume, vreme de doi ani, ridicându-se pe sfert, sau până la jumătate în unele momente.

Coperta ediției în limba engleză

Simultan, Beethoven este contestat în mediul academic-muzicologic anglo-saxon ca un simbol al tuturor șovinismelor. Pentru Norman Lebrecht, toate acestea sunt argumentele unei cărți în apărarea marelui compozitor.

De ce Beethoven nu are la semnul întrebării la sfârșit pentru că nu este o întrebare retorică, ci un răspuns retoric. Titlul complet, corect și subînțeles ar putea fi Iată de ce Beethoven contează, tot atât de mult ca Black Lives Matter. Cu o sută de argumente. Lebrecht dezbate mult această problematică, în special în introducerea și în epilogul volumului.

Respirați ușurați. Nu veți întâlni nici o clipă exprimări precum „Titanul din Bonn” sau „geniul beethovenian”. Nici nu veți avea parte de o abordare sistematică pe trei intervale de timp, al creației din tinerețe, de mijloc și de maturitate. Autorul are oroare de muzicologie, pe care o consideră „în caz că nu știți, un zeu păgân care are nevoie de sacrificii regulate”.  Cartea e împărțită în șase secțiuni (Himself, In Love, Immersed, Immured, In Trouble și Inspired) însă, dacă vă lăsați furați de lectură, aceste subtitluri nu au nici o importanță. Pentru că Beethoven e, de fapt, însoțitorul și consolarea lui Lebrecht într-o lume a tăcerii din pandemie, un punct fix în jurul căruia se învârte universul său. Poate că din acest motiv muzica de cameră este invocată, explicată, admirată și iubită la fel de mult precum cea simfonică, pe care nu pune nici un accent. Pastorala e respinsă din motive personale și subiective. Fidelio e expediat ca fiind mai degrabă opera nereușită a unui geniu. Dacă sunteți în căutarea unor exegeze ale marilor opusuri simfonice, De ce Beethoven e ultimul loc în care să le căutați. Chiar dacă, în final, autorul oferă o cheie de lectură emoționantă pentru lucrarea sa preferată, Concertul pentru vioară și orchestră în Re major, Op. 61:

„La vârsta mea (Lebrecht va împlini 75 de ani pe 11 iulie, n.n.) mă conectez cel mai intim cu Concertul pentru vioară, acea luptă a unui copil abuzat cu lumea adultă, a inocenței împotriva cinismului, a vulnerabilități contra puterii. Concertul proferează justiția celor slabi și atenția față de cei excluși – mai presus de toate, mulțumirea adusă unui geniu impredictibil care merge pe căi nebătătorite și aduce noroiul pe covorul din casă. Urma lui Beethoven e prezentă în fiecare măsură a acestei lucrări, pe cât de uimitoare, pe atât de inconfortabilă.

Concertul lui pentru vioară duce acest conflict la maximum. Nu există nici o concesie. Nu știi, până la ultimele măsuri, încotro o va lua bătălia. Dirijorul e un arbitru părtinitor, nu poți avea încredere în el, niciodată nu are controlul. Protagoniștii mârâie sau zâmbesc. Muzica îi leagănă înainte și înapoi timp de cincizeci de minute, până când își epuizează resursele. Cu câteva clipe înainte de final, orchestra bate în retragere, cedând solistului ceea ce, cu siguranță, trebuie să fie ultimul său strigăt. Vioara cântă o gamă ascendentă, strălucind triumfătoare. Imediat ce se ridică din nou de pe portative, orchestra urlă înapoi un val zdrobitor în cele două note finale. E o remiză obținută în extremis, o concesie a egalității și un salut pentru lucrul bine făcut – isprăvit, într-adevăr, la fel ca orice am putea vedea sau auzi câtă vreme mai există viață pe pământ. În acest concert nu există nici învinși, nici învingători, nici victime și nici răzbunători, nici lăcomie sau resentiment: doar o plăcere vulcanică și colectivă în a fi viu și uman în acest moment de apogeu al muzicii, bucurându-ne împreună de cea mai bună dintre toate lumile posibile. Aceasta este semnătura lui Beethoven, inepuizabila sa odă a bucuriei în fața gloriei eterne a creației.”

Traducerea citatelor din această recenzie îmi aparține. Cartea lui Norman Lebrecht a apărut recent la editura Baroque Books & Arts și, cel puțin din fragmentele digitalizate pentru promovare, Google Translate pare să le fi fost un aliat de nădejde. Unul dintre articolele volumului este intitulat, în original, Rode ahead. E un joc de cuvinte care pleacă de la Road ahead (o expresie românească echivalentă ar fi Pe-aici ți-e drumul), dar în care este evocat violonistul Pierre Rode, căruia Beethoven i-a încredințat premiera  unei sonate pentru vioară și pian. Rode în față se intitulează în ediția în limba română și sună atât de rău, încât chiar și Pumn în față ar fi fost mai acceptabil. În altă parte, Beethoven himself devine Semnătura lui Beethoven, Meet the maker pierde toată subtilitatea și eșuează în Faceți cunoștință cu fabricantul și așa mai departe.

În fine, editura oferă o ediție de lux, sigilată, cartonată și piperată (100 de lei la Cărturești/Ateneu), cu un videoclip de promovare și un teaser atât de snoabe de parcă ar fi vorba de referința academică absolută într-un oarecare subiect. Adică exact opusul a ceea ce vizează textul: o abordare personală, chiar intimă, la limita confesiunii. Dacă vreți, e echivalentul englez al seriei Dictionnaire amoureux, care, întâmplător, n-a editat încă un volum dedicat lui Beethoven.

Coperta ediției în limba română

În ciuda acestor critici, De ce Beethoven e un eveniment editorial remarcabil și merită promovat. Ca în multe alte domenii, literatura muzicală autohtonă, în special studiile și monografiile, e de o ariditate plenară. Dacă nu par scrise de cronicarii autori de letopisețe, atunci cărțile despre muzică sunt academizate până la neînțelegere. Dar ceea ce a lipsit României cel mai mult este industria și piața fonografică. Dacă izolarea culturală din timpul comunismului, dublată de naționalism, a dus la mediocrizarea ansamblurilor muzicale, absența discurilor de muzică clasică din magazine în anii de glorie ai industriei (1950 – 2000) a idiotizat publicul până la punctul în care acceptă senin orice i se oferă sub numele de „concert”. Norman Lebrecht oferă, pentru fiecare dintre cele 100 de lucrări și cicluri pe care le comentează, și o discografie comparată și comprimată. Practic, doar înregistrarea favorită are parte de un comentariu, celelalte sunt expediate într-o listă de remarci sarcastice și savuroase în același timp. Cum ar fi în cazul Simfoniei nr. 3 în Mi bemol major, Op. 55, Eroica:

„Nu sunt doi dirijori care să tacteze la fel cele două bubuituri [de la începutul simfoniei, n.n.]. Un eșantion de clipuri video de pe YouTube din 1922 (Oskar Fried) până în 2011 (Riccardo Chailly) arată mari divergențe de percepție. Arturo Toscanini și Fritz Reiner încep de parcă ar bate cu bâta ca să omoare pe cineva. Herbert von Karajan trage două salve de tun de calibru mic. Unii bat deschiderea ca o dublă tăietură de karate. Alții înjunghie ca niște gangsteri. Claudio Abbado face o mișcare circulară amplă cu care sacrifică precizia directă în fața unei spiritualități religioase. […]

Dirijorul german Hermann Scherchen, autodidact și fără baghetă, conduce cea mai rapidă Eroica din vremea lui, un pic sub 44 de minute, cu muzicienii Filarmonicii din Viena, în mai 1958. Nu e doar iute, ci certăreață, forțând agresiunea oarbă a alămurilor și o neobișnuită nervozitate din partea corzilor. Rar auzi o Viena Fila deraiată atât de tare de la tradiția și experiența ei, dar nu e nici pe departe neplăcut. Scherchen obține adevăruri brutale în prima parte și o emoție ferventă în marșul funebru. Finalul e iritat în mod pozitiv, făcând să curgă sânge din flauți. Asta este o Eroica pentru scepticii față de Beethoven, o anti-Eroica pentru era atomică, deliberat agresivă, violentă, secătuită. Scherchen zicea odată: «Mi-ar plăcea să am un spațiu pe care să-l obliterez».  A fost un mentor important al francezului Pierre Boulez, care-l numea «ciclonic». Boulez, niciodată un dirijor natural în Beethoven, n-a înregistrat Eroica.

În altă parte, Erich Kleiber face o Eroica foarte convingătoare la Amsterdam. Ferenc Fricsay  (Berlin, 1961) livrează un scherzo imaculat. Chailly (Leipzig, 2011) taie 50 de secunde din recordul lui Scherchen cu ceva ce seamănă cu viteza biciuitoare a lui Toscanini. Toscanini, fugit din Italia fascistă, se opunea oricărei interpretări politice a Eroicei.  Pe o bandă magnetică a BBC din 1937 poate fi auzit declarând muzicienilor: «No e Napoleon! No e ‘Itler! No e Mussolini! E Allegro con brio!».”

N-am ales la întâmplare citatul de mai sus. În stagiunea 1926-1927 de la Ateneul Român, George Georgescu a dirijat aproape mereu în străinătate, înlocuindu-l temporar pe Willelm Mengelberg, bolnav, pe podiumul lui New York Philharmonic. Locul său la conducerea muzicală a Ateneului a fost preluat atunci chiar de către Hermann Scherchen care, între 18 și 27 februarie 1927, a dirijat ciclul complet al simfoniilor lui Beethoven. Spectatorii din interbelic au ascultat pe viu pe mulți dintre artiștii ale căror înregistrări le recomandă Norman Lebrecht. De exemplu, pe Ginette Neveu (1938), pe care o consideră cea mai mare interpretă a Concertului pentru vioară. Sau pe Bruno Walter cu Simfonia nr. 2 (1922), Felix Weingartner (1923) cu Simfoniile nr. 1, 3, 4, 6, Erich Kleiber (1930) cu Simfonia nr. 8.  Pe Claudio Arrau, Wilhelm Kemppf, Rudolf Serkin, Wilhelm Backhaus, Artur Rubinstein în mai multe rânduri, în practic toate concertele pentru pian ale lui Beethoven. Toți aceștia sunt personaje ale cărții lui Norman Lebrecht. Înregistrările lor erau inexistente în România de după război.

Iată De ce Beethoven e atât de important și pentru noi.

Norman Lebrecht:

Why Beethoven – A Phenomenon in 100 pieces, One world Publications, London, 2023

De ce Beethoven – Un fenomen în 100 de piese, Ed. Baroque Books & Arts, București, 2023 (Traducere: Simina Bălășoiu, colecția Savoir vivre)