Dan Dungaciu: „Pandemia războiului informaţional nu s-a declanşat încă. Este România pregătită atunci când va începe cu adevărat?“

Sursă foto: snhlbm.lu

Cea mai mare dezinformare astăzi e că ne aflăm în plin război informaţional. În realitate, confruntarea legată de coronavirus şi consecinţele acestuia nici nu a început cu adevărat. Dincolo de tentativele Chinei de preluare a iniţiativei sau de contra-reacţiile Americii – plus insinuările neconvingătoare şi deseori grosolane ale Rusiei -, noi, cel puţin, nu suntem încă nici pe departe „în plin război informaţional“.

Dar el stă să vină şi norii negrii ai confruntării se adună ameninţători. Faza cea mai complicată a bătăliei de acest tip o vom atinge când criza la care asistăm va ajunge la palierul economic, atunci când şocurile vor fi semnificative, tensiunile vor creşte, nemulţumirile vor fi greu de gestionat. Atunci, pescarii în ape tulburi, de mai aproape sau de mai departe de hotarele UE sau NATO - unii chiar din interior? - îşi vor arunca momelile false şi vor lansa undiţele cu ace ascuţite. Amestecul dintre criza economică şi politic a fost de fiecare dată exploziv. Un veritabil Cocktail Molotov...

Ceea ce vedem astăzi, comparativ cu ce va urma, e un preludiu nesemnificativ.

România trebuie să fie pregătită.

Nimeni nu cere demisia unui virus

Criza la care asistăm – e deja limpede - are mai multe paliere. Primul este palierul medical, cel cu care ne confruntăm acum. Al doilea, concomitent, este palierul psihosocial (efectele izolării şi ale carantinei). Al treilea este palierul economic, respectiv criza sau recesiunea economică care stă să vină. Al patrulea este cel politic, respectiv maniera în care aceste crize vor afecta profilul politic al societăţilor noastre, fie că vorbim despre state naţionale, entităţi precum UE sau chiar la nivelul global. Ultimul, şi cel mai important pe termen lung, este palierul global, respectiv bătălia dintre două sisteme, reprezentate de China şi Occident (în particular America).

Deocamdată, în faza medicală, a statisticilor sumbre şi a presiunilor cotidiene, societatea se retrage, instinctiv, din orice dispută partizană, refuză, iarăşi instinctiv, confruntările sau mesajele politice. Există un bun simţ aproape natural al populaţiilor care, confruntate cu un inamic nepalpabil, din „altă lume“, nu au cum identifica, urgent, vinovaţii în „lumea de aici“. De unde şi retractilitatea sănătoasă a societăţilor, indiferent de regimuri, şi, pe cale de consecinţă, o ineficacitate firească a naraţiunilor de tip război informaţional care accentuează pe aspecte politice sau strategice. Nu poţi să dai în judecată un virus! Şi nici nu îl poţi pedepsi. De aceea eficienţa lor e limitată – deocamdată.

Dar dimensiunea medicală a crizei va trece, la un moment dat. Atunci, o bună parte a populaţiei va căuta culpabilii. Şi în acel moment mulţi îi vor „ajuta“, pe cei furioşi, să îi „identifice“ rapid…

Pandemia războiului informaţional

O populaţie stresată de statul acasă, ameţită de cifrele dezastrului care o invadează cotidian, bulversată de sunetele de cucuvea care se revarsă sadic de pe ecranele televizoarelor – va ajunge să constate, o parte din ea, că ieri nu putea merge la serviciu pentru că nu avea voie, iar astăzi, pentru că serviciul ei… nu mai există.

În acel moment, cel al crizei economice lucrurile se vor complica inevitabil. Căci un amestec de şomaj, inflaţie, datorii, rate şi ratele ratelor, cu spectrul de a mai rămâne acasă – vai! – încă o perioadă nedeterminată, va duce, fatal, la reacţii şi nemulţumiri. Trecerea la palierul politic al crizei va urma firesc, la fel – mai greu de sesizat – trecerea la palierul strategic.

Cine vor fi „culpabilii“? Guvernele, Europa, democraţia… Iată candidaţii ideali pentru o descărcare teribilă care cu greu va fi evitată. În acest context tumultuos, pescuitorii în ape tulburi îşi vor pune la dispoziţie serviciile.

Vor avea un teren propice, din păcate, unde să sădească dezamăgirea şi neîncrederea – asta este strategia predilectă a războiului informaţional - incomparabil mai favorabil decât cel de după criza financiară din 2007-2008 sau criza migraţiei din 2015. Vor sugera inamici şi îşi vor „argumenta“ alegerile cu teorii simple, directe şi, mai ales, „indubitabile“. Nu vor fi procese sau deliberări, ci se va trece automat la „execuţii“.

Ţinta finală va fi „sistemul occidental“ – acolo va juca, în principal, China - reprezentat în primul rând de America (da, de America lui Donald Trump!) şi de Uniunea Europeană. Iar guvernele naţionale pro-europene, câte vor mai fi fiind, vor deveni şi ele ţintă, prin asta şubrezindu-se, de la firul ierbii, proiecte mai ample de tip UE sau NATO (de asta se va ocupa în principal Rusia, care, probabil, deja culege date de pe teren, unde se află, nu-i aşa, ca să ajute statele europene în timp de criză…).

„Tot ce e fix se risipeşte ca fumul, tot ce e sfânt este profanat...“ – cum zicea un clasic.

Cam spre asta doresc unii să ne îndreptăm.

Idioţii utili vor fi şi ei de faţă

Şi parcă pentru că toate acestea nu vor fi de ajuns, vor apărea şi idioţii utili. Nu cei care vor înghiţi pe nemestecate aceste naraţiuni şi le vor distribui, cu indignare, mai departe. Vorbim despre alţi idioţi utili, chipurile, mai sofisticaţi.

Prima provocare de acest gen va veni din SUA. Pe de-o parte, actualul preşedinte republican va croi, inclusiv în perspectiva confruntării electorale din noiembrie 2020, o naraţiune strategică moralizatoare de tip Rău contra Bine, China versus SUA (de aici insistenţa pe ideea de „virus chinezesc“ sau „kung-flu“), el reprezentând liderul care, în comparaţie cu orice alt contracandidat –  a se citi democratul Joe Biden! – va putea ţine steagul american sus în această bătălie a giganţilor. „Wartime president“, cum îi place lui Donald Trump, cu proverbiala lui modestie, să se autodefinească. (Până acum, republicanul e convingător, a crescut în sondaje semnificativ în ultima vreme pe fondul unei ieşiri din scenă, fireşti, în condiţiile crizei, a contracandidatului democrat).

În contrapartidă, democraţii tind, tot din raţiuni electorale, să intre într-o naraţiune care pune surdină pe geopolitică şi accentuează mai degrabă excesele sau eşecurile lui Donald Trump în gestionarea crizei coronavirus, mai puţin implicarea Chinei sau mizele strategice ale acesteia. Aşa cum democraţii – mulţi dintre ei! – au devenit subit anti-ruşi după 2016 (numai) din cauza urii faţă de Donald Trump, tot aşa riscă să devină acum, tot cu ochii la Donald Trump, mult mai înţelegători cu… China, chiar dacă nu o iubesc.

E de urmărit cine va ieşi câştigător la Casa Albă din această naraţiune strategică globală care va desena şi configuraţia viitoarei ordini mondiale.

A doua categorie de idioţi utili care nu ajută în viitoarea confruntare e neaoşă. Ei sunt denunţătorii puri şi duri ai „războiului informaţional“ contra Occidentului. Doar că vor apăra, ridicol şi inoperant, un status quo care nu mai există şi la care nu mai putem reveni. Dar când a fost inadecvarea faţă de realitate vreun impediment serios pentru cei care cred fără rest? Ei sunt „Robespierre“-ii vremurilor care vor veni… Incapabili să înţeleagă evoluţiile, cred că le vor „disciplina“ printr-un simplu „fiat“. Nu vor spune cum stau lucrurile, ci cum cred că ar trebui să stea. Vor cere realităţii, intempestiv, să „revină la ordine“; iar dacă nu… o vor ignora. Şi pe cei care nu vor face asta, îi vor „judeca“ public pentru „colaboraţionism“, la tribunalele lor utopice şi (cvasi)irelevante.

Din păcate, puţini dintre ei vor sesiza un paradox aproape şocant: naraţiunea lor va fi, în oglindă, identică cu naraţiunea celor pe care vor să îi combată! Cei care au declanşat războiul informaţional şi inamicii lor, „Robespierre“-ii, utilizează, de fapt, aceeaşi argumentaţie, doar cu semn schimbat.

Iniţiatorii „războiului informaţional“ vor simplifica şi vor exagera totul, până la caricatură şi absurd, tăind din realitate, abuziv, fragmente disparate, ignorând restul şi aruncând în faţa publicului doar ce le convine, totul cu scopul de a identifica „limpede“ vinovaţii pe care îi vor ei.

Cei din urmă, „Robespierre“-ii, vor minimaliza şi ei totul şi se vor uita în altă parte când realitatea se va încrâncena să nu intre în teoria lor îngustă. Ce nu încape în patul lui Procust, nu există! Vor ajunge să servească şi ei publicului doar o felie de realitate, cea care, însă, îi va ajuta să găsească pe ei, de data asta, vinovaţii pentru ce se întâmplă.

Dacă primii vor identifica „străinii“ ca vinovaţii principali pentru provocările curente ale Estului – dominaţia „cleptocraţilor“ din UE, „diktatul“ american sau „ocupaţia“ NATO – cei din urmă vor găsi acelaşi lucru la rubrica culpabili, doar că de altă extracţie: ruşi şi chinezi peste tot, vinovaţi de toate nenorocirile, chiar şi acolo unde aceştia nu există (în Consiliul European, de pildă!).

Va fi, pe fond, războiul nemilos al unor naraţiuni inoperante şi relativ egale în modul. Răspunsuri simple la întrebări/realităţi complicate. Două populisme, ambele netrebuincioase…

Va fi nevoie, mai mult ca oricând, de echilibru.

Cine va gestiona comunicarea strategică?

Cum faci să găseşti echilibrul într-o lume care riscă să devină „nebună, nebună“?…

A nu avea repere, puncte fixe, naraţiuni acreditate, poate fi iresponsabil pentru o ţară nervoasă ca a noastră. E nevoie, astăzi mai mult decât oricând, în perspectiva provocărilor care vor veni, de o mai judicioasă aplicare a României faţă de „războiul informaţional“ şi, implicit faţă de comunicare publică aferentă.

Următorii paşi îi vedem utili:

• În primul rând, recunoaşterea la nivelul oficial cel mai înalt că războiul informaţional va deveni – a devenit - o ameninţare de securitate care nu (mai) poate fi neglijată. Pe cale de consecinţă, este nevoie de o mai bună cooperare/coordonare a instituţiilor de profil din România;
• Este nevoie de o atitudine activă, nu pasivă şi reactivă din partea acestora.  Nu e vorba doar de a face „fact check“-ing sau de a contabiliza fake-news-urilor – activităţi utile, dar insuficiente -, ci de identificare a naraţiunilor principale de atac şi, cel mai important, a naraţiunilor care le pot contracara, echilibrat şi eficace, mai ales în perspectiva diseminării acestora în spaţiul public.
• În această perspectivă, ar trebui implicaţi în acest efort – prin cooptare sau prin invitaţie periodică – şefii instituţiilor publice de media (TVR, RRA, AGERPRES), directorii posturilor de televiziune importante, directori de cotidiene, site-uri, agenţii, comunicatori publici relevanţi.
• Cum se poate comunica coerent în spaţiul public democratic în perioada de criză? Aflat în SUA în perioada 2000-2001, autorul acestor rânduri a avut prilejul să înţeleagă cum funcţionau aceste tipuri de comunicări într-o criză de proporţii: directorii principalelor instituţii de comunicare publică erau invitaţi de către statul american şi li se puneau pe masă 3-4 cuvinte cheie/teme importante, pentru o perioadă anume, fără ca să existe, evident, indicaţii de cum să fie dezbătute. Se sugera o tematică, nu o abordare. Dar aceste întâlniri contribuiau evident la o coerenţă a comunicării publice, oficiale şi neoficiale, o focalizare pe temele cu adevărat importante ale publicului şi o protecţie împotriva alunecării în subiecte irelevante şi fără miză reală pentru stat/societate în vreme de criză.
• Cel puţin posturile publice (televiziune şi radio), vor trebui să pregătească emisiuni special dedicate războiului informaţional şi comunicării publice.
• În perspectivă, pe modelul „niciodată să laşi o bună criză să se risipească în zadar“, va trebui să fie puse de pe acum bazele unei proiect educaţional care să vizeze problematica războiului informaţional („digital media literacy“, fake news etc.) şi introducerea educaţiei de acest tip în şcolile româneşti.

Un lucru trebuie să ne fie limpede: nici negarea patologică a realităţilor, nici cenzura aberantă nu pot fi instrumente utile într-un război informaţional. Nici măcar sofisticate centre de analiză izolate în turnurile de fildeş ale competenţei lor. Până la urmă, războiul informaţional nu este un joc de şah în care se confruntă minţi redutabile care încearcă să înţeleagă, cu un pas mai devreme, ce intenţionează adversarul, iar cine face primul asta câştigă. Nici vorbă de aşa ceva: războiul informaţional înseamnă, în primul rând, efortul pe care trebuie să îl faci DUPĂ ce ai înţeles intenţiile şi strategiile (naraţiunile) adversarului: adică să îţi protejezi societatea, publicul, printr-o minimă educaţie, să îţi educi comunicatorii, să fii capabil să vorbeşti public eficace.

Adică să faci comunicare strategică.

Într-un asemenea moment de criză, carenţele instituţionale, lipsa de cooperare sau de coordonare şi, mai ales, ratarea comunicării strategice riscă să se transforme în veritabile vulnerabilităţi într-un război niciodată declanşat oficial şi în care Articolul 5 este inoperabil.

Este România suficient de pregătită pentru războiul care va urma?