Cum schimbă pactul Pakistan–Arabia Saudită dinamica geopolitică a Eurasiei? Implicațiile pentru China (Partea I). China la zi

În materialul de astăzi „China la zi”, vă prezentăm traducerea unui articol deosebit de relevant despre relațiile geopolitice dintre Orientul Mijlociu și Asia de Sud, publicat în numărul 23 al revistei Shìjiè zhīshì (世界知识, *tradusă în limba română drept „Afaceri Globale”). Această publicație, una dintre cele mai vechi și influente reviste de politică externă din China, editată sub egida Ministerului Afacerilor Externe al Chinei, se remarcă prin analize riguroase și contribuții ale unor experți de top în relații internaționale.

Articolul tradus merită adus în atenția publicului românesc deoarece oferă o perspectivă esențială asupra modului în care comunitatea academică chineză interpretează reconfigurarea relațiilor dintre Orientul Mijlociu și Asia de Sud, două regiuni aflate într-o transformare geopolitică accelerată.

Redăm în continuare traducerea din limba chineză a materialului menționat mai sus:

Interviu special cu Niu Xinchun și Lin Minwang: Care sunt implicațiile aprofundării interacțiunilor geopolitice dintre Orientul Mijlociu și Asia de Sud?

Foto: Arabia Saudită și Pakistanul au semnat un pact de apărare reciprocă, într-un context regional marcat de recalibrarea relațiilor de securitate și de preocupările crescânde ale statelor din Golf privind predictibilitatea garanțiilor americane, Sursa: aici

La data de 17 septembrie 2025, Pakistanul și Arabia Saudită au semnat un Acord Comun de Apărare Strategică, readucând în centrul atenției internaționale  dinamica geopolitică complexă dintre Orientul Mijlociu și Asia de Sud, o relație care se conturează și evoluează de mai multe decenii. Din perspectivă istorică, Orientul Mijlociu și Asia de Sud au format, în esență, un spațiu regional unitar, caracterizat prin interconectări mult mai profunde decât se admite de regulă. În acest context, se ridică două întrebări esențiale: Care este configurația actuală a interacțiunilor dintre aceste două regiuni? și Ce implicații comportă această evoluție pentru China? Pe marginea acestor teme, redacția noastră a realizat un interviu special cu Niu Xinchun (牛新春), profesor la Institutul de Studii despre Țările Arabe din cadrul Universității Ningxia, și cu Lin Minwang (林民旺), director adjunct și profesor la Institutul de Studii Internaționale al Universității Fudan.

Foto: La 22 aprilie 2025, premierul indian Narendra Modi a efectuat o vizită de două zile în Jeddah, Arabia Saudită, cu scopul de a consolida cooperarea bilaterală în domeniile petrochimiei și energiei electrice, Sursa: aici

Analiza semnificației reale a Acordului dintre Pakistan și Arabia Saudită

Reporter „Afaceri Globale”: Care este impactul real al semnării Acordului Comun de Apărare Strategică dintre Pakistan și Arabia Saudită?

Niu Xinchun: Există opinii potrivit cărora acest acord reprezintă un moment de referință; cu toate acestea, din perspectiva Arabiei Saudite, semnificația sa este mai degrabă simbolică decât una substanțială.

Cooperarea militară dintre cele două țări datează încă de la proclamarea independenței Pakistanului: Arabia Saudită a mizat mult timp pe capacitățile militare pakistaneze, în timp ce Pakistanul a depins de sprijinul financiar saudit. La un moment dat, numărul militarilor pakistanezi dislocați în Arabia Saudită a ajuns la 15.000. Cu toate acestea, în pofida unei cooperări (militare) îndelungate și strânse, Pakistanul nu a intervenit efectiv în sprijinul Arabiei Saudite în momentele sale critice de securitate. Cel mai elocvent exemplu îl constituie criza din Golf: după invazia Kuweitului de către Irak, forțele irakiene s-au apropiat semnificativ de frontiera  saudită, punând sub semnul întrebării chiar supraviețuirea teritoriului saudit. Chiar și în aceste circumstanțe, Pakistanul nu a dislocat trupe pentru a contribui la apărarea teritoriului saudit. În cele din urmă, pentru a-și asigura securitatea, Arabia Saudită a fost nevoită să permită Statelor Unite să stabilească baze militare pe teritoriul său. Un alt exemplu relevant îl reprezintă războiul din Yemen: după declanșarea conflictului, Arabia Saudită, alături de Emiratele Arabe Unite și alte state, a lansat operațiuni militare împotriva rebelilor houti și a încercat să obțină sprijinul Pakistanului. Totuși, Islamabadul a anunțat rapid că nu va participa militar. Prin urmare, deși acordul stipulează o „apărare comună”, Arabia Saudită este conștientă că Pakistanul nu ar putea interveni în eventualitatea unui conflict cu mișcarea Houthi, Iran sau Israel. În acest sens, semnarea acordului funcționează, în primul rând, ca un instrument de semnal geopolitic adresat Statelor Unite ale Americii: în cazul în care Washingtonul nu își onorează angajamentele de securitate, Arabia Saudită dispune de opțiuni alternative.

Lin Minwang: Pe de o parte, Pakistanul și Arabia Saudită nu au avut niciodată așteptări de securitate nerealiste una față de cealaltă. În trecut, în contexte de insecuritate, Arabia Saudită nu a mizat niciodată pe un sprijin decisiv din partea Pakistanului. După sfârșitul Războiului Rece, strategiile de politică externă ale ambelor state au urmat logica „diversificării pariurilor”. De pildă, pe 7 mai 2025, când a izbucnit confruntarea aeriană dintre India și Pakistan, statele care au oferit un sprijin clar Islamabadului au fost Turcia și Azerbaidjan, în timp ce Arabia Saudită a adoptat, o poziție de mediator, solicitând dialog între cele două părți, fără a se ralia explicit Pakistanului.

Pe de altă parte, acordul reflectă importanța structurală a Arabiei Saudite în arhitectura strategică și externă a Pakistanului. După separarea Pakistanului de Est și crearea Bangladeshului în 1971, sentimentul de apartenență geografică și psihologică al Pakistanului față de Asia de Est s-a diminuat, iar lumea islamică a devenit principalul său reper strategic al politicii externe pakistaneze, în afara relațiilor cu marile puteri. În acest cadru, Arabia Saudită ocupă o poziție centrală. Nivelul de cooperare politică, economică și culturală dintre cele două țări a depășit semnificativ cel al relațiilor Pakistanului cu alte state din Orientul Mijlociu. Arabia Saudită a jucat, de asemenea, un rol esențial în dezvoltarea economică și în consolidarea capabilităților de apărare ale Pakistanului. Se consideră, în general că, în procesul de dezvoltare a programului său nuclear, Pakistanul a beneficiat de diverse forme de sprijin din partea Arabiei Saudite și a altor state islamice. În prezent, Pakistanul este perceput drept singurul stat musulman care deține armament nuclear, iar elita politică pakistaneză se raportează adesea la această capacitate ca la un element de securitate care depășește frontierele naționale și poate servi drept garanție pentru întregul spațiu islamic. În acest context, semnarea acordului a fost interpretată de mulți observatori drept un posibil indiciu al disponibilității Pakistanului de a extinde asupra Arabiei Saudite o formă de „umbrelă nucleară”.

Foto: Pe 25 mai 2025, președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, s-a întâlnit cu prim-ministrul Pakistanului aflat în vizită, Shehbaz Sharif (stânga), Sursa: aici

Complexitatea interacțiunilor geopolitice dintre Orientul Mijlociu și Asia de Sud

Reporter „Afaceri Globale”: Marile state din Orientul Mijlociu își intensifică prezența strategică în Asia de Sud, iar principalele state sud-asiatice își consolidează la rândul lor legăturile cu Orientul Mijlociu. Care sunt obiectivele fiecărei părți?

Niu Xinchun: Pentru statele din Orientul Mijlociu, implicarea în Asia de Sud are atât motivații strategice și politice, cât și considerente economice și energetice. Din punct de vedere strategic și politic, după încheierea Războiului Rece, țări precum Arabia Saudită, Israel sau Turcia s-au sprijinit în principal pe Statele Unite pentru securitate și dezvoltare economică. Însă după 2011, SUA au început să-și retragă treptat angajamentele strategice din Orientul Mijlociu, redirecționându-și atenția către Asia-Pacific și Europa pentru a contracara China și Rusia. Această diminuare a garanțiilor de securitate a provocat neliniște în rândul statelor din regiune, în special al celor arabe. În 2018, administrația Trump a lansat o campanie de „presiune maximă” asupra Iranului. Teheranul a ripostat, însă fără a lovi direct interesele americane sau israeliene, preferând să amenințe cu blocarea strâmtorii Hormuz și alte măsuri indirecte. În septembrie 2019, rafinăria Abqaiq și câmpul petrolier Khurais aparținând companiei de stat Saudi Aramco au fost atacate. Responsabilitatea a fost revendicată de rebelii houthi, considerați parte a „Axei Rezistenței” conduse de Iran. Arabia Saudită se baza pe Statele Unite pentru protecție, dar Washingtonul a refuzat să intervină, președintele Trump declarând că „a fost un atac asupra Arabiei Saudite, nu asupra Statelor Unite”. Acest episod, combinat cu sancțiunile impuse Arabiei Saudite de administrația Biden în 2021 în legătură cu cazul Khashoggi, a consolidat percepția saudită că SUA nu mai reprezintă un garant de securitate de încredere. În consecință, Arabia Saudită a început să promoveze în mod energic o diplomație diversificată, care include îmbunătățirea relațiilor cu Iranul, precum și intensificarea cooperării cu China, statele europene și țările din Asia de Sud.

Din perspectivă economică și energetică, statele arabe din Golf, cu Arabia Saudită în frunte, urmăresc diversificarea piețelor și evitarea dependenței de un singur partener pentru a „nu pune toate ouăle în același coș”. În acest context, Asia de Sud capătă o importanță tot mai mare. Pe de o parte, India, aflată într-o ascensiune politică și economică semnificativă, va continua să aibă o cerere ridicată de energie provenită din Orientul Mijlociu. Volumul importurilor de energie ale Indiei din statele arabe din Golf este al doilea ca mărime după cel al Chinei. Pe fondul scăderii cererii de petrol și gaze naturale în Statele Unite și Europa, al avansului rapid al industriei chineze de energii noi și al posibilității ca importurile chineze de petrol și gaze să atingă un plafon, importanța Indiei devine tot mai evidentă. Pe de altă parte, Asia de Sud găzduiește un sfert din populația mondială, iar dimensiunea pieței sale nu poate fi trecută cu vederea.

Liu Minwang: În interiorul Asiei de Sud, competiția pentru influență în Orientul Mijlociu este purtată în principal între India și Pakistan. Pentru India, o țară săracă în resurse petroliere, interesul față de Orientul Mijlociu este determinat în primul rând de nevoile energetice tot mai mari generate de creșterea economică rapidă. Pakistanul, în schimb, are legături religioase și culturale profunde cu majoritatea statelor islamice din regiune; atât Pakistanul, cât și Arabia Saudită, aparțin ramurii sunnite, în timp ce relațiile cu Iranul șiit au fost adesea tensionate, cele două state fiind chiar adversare în anumite momente istorice.

După adoptarea Strategiei Indo-Pacificului de către SUA și retragerea grăbită din Afganistan, Washingtonul a sperat ca India să își asume o responsabilitate mai mare pentru securitatea Orientului Mijlociu și a întregului bazin al Oceanului Indian de Nord-Vest, reducând astfel costurile americane de leadership. În acest sens, SUA au încurajat, în 2022, formarea mecanismului cvadrilateral „I2U2” (India, Israel, Emiratele Arabe Unite și SUA), iar în 2023 au promovat Coridorul Economic India–Orientul Mijlociu–Europa (IMEC). Aceste evoluții au amplificat anxietățile strategice ale Pakistanului, determinându-l să își intensifice eforturile de a-și consolida influența în Orientul Mijlociu. Pe acest fundal trebuie înțeleasă și semnarea Acordului Comun de Apărare Strategică dintre Pakistan și Arabia Saudită.

Statele din Asia de Sud nu își pot dezvolta economia fără Orientul Mijlociu. Țările sud-asiatice sunt relativ sărace, dar foarte populate, în timp ce statele din Orientul Mijlociu, în special cele arabe din Golf, sunt în general prospere și se confruntă cu un deficit cronic de forță de muncă. Această complementaritate a condus la un flux masiv de lucrători sud-asiatici către Orientul Mijlociu. Remitențele trimise de aceștia reprezintă o componentă esențială a produsului intern brut pentru numeroase state din Asia de Sud. În același timp, elita economică din Asia de Sud, inclusiv numeroase conglomerate și familii influente din India, preferă să achiziționeze active financiare și proprietăți imobiliare în statele bogate din Orientul Mijlociu. Astfel, pe piața imobiliară din regiune se regăsesc numeroși dezvoltatori cu capital de origine indiană. Totodată, securitatea energetică constituie un alt motiv major pentru care țările din Asia de Sud urmăresc intensificarea relațiilor cu Orientul Mijlociu.

Reporter „Afaceri Globale”: În ultima perioadă, vizibilitatea Turciei în Asia de Sud a crescut considerabil, ceea ce a trezit îngrijorări în rândul opiniei publice indiene. Cum ar trebui interpretată această evoluție?

Niu Xinchun: De la venirea la putere a Partidului Justiției și Dezvoltării în 2002, Turcia urmărește să își asume un rol de conducere în lumea islamică, încercând să înlocuiască Arabia Saudită și Egiptul în această poziție. Totuși, Turcia nu dispune nici de puterea economică necesară, nici de statutul religios de care beneficiază Arabia Saudită. În consecință, Ankara își extinde influența în primul rând prin promovarea islamului politic și a „modelului turcesc”, combinarea islamului cu un sistem bazat pe alegeri democratice, despre care consideră că este cel mai bine întrupat chiar în Turcia. Astfel, oriunde în lume apar chestiuni legate de islam, Turcia adoptă o poziție foarte vizibilă și adesea vehementă. De exemplu, după declanșarea celei mai recente confruntări israeliano-palestiniene, Turcia a condamnat imediat Israelul, acuzându-l că desfășoară „acte teroriste” împotriva Hamas și descriind membrii Hamas drept „luptători pentru eliberare”. Prin adoptarea celei mai severe retorici antiisraeliene, Turcia încearcă să se poziționeze în fruntea lumii islamice.

Turcia sprijină, de asemenea, Pakistanul în confruntările sale cu India, Israel și Iran. În ultimii ani, una dintre trăsăturile definitorii ale diplomației indiene în Orientul Mijlociu a fost îmbunătățirea semnificativă a relațiilor cu Israelul. De asemenea, India menține relații bune cu Iranul, țară care găzduiește cea mai numeroasă populație de musulmani șiiți din lume, fiind urmată chiar de India, cu aproximativ 40–50 de milioane de credincioși. Se conturează astfel o relație de opoziție între statele cu populație majoritară sunnită, precum Turcia, Pakistan și Arabia Saudită, și statele cu populație predominant șiită, precum India și Iran. Implicarea activă a Turciei în Asia de Sud urmărește, între altele, și consolidarea poziției sale de lider în rândul musulmanilor suniți la nivel global.

Lin Minwang: De-a lungul timpului, Turcia a sprijinit constant Pakistanul în disputele sale cu India, iar în tensiunile dintre India și Bangladesh a susținut ferm poziția celui din urmă. Totuși, vizibilitatea recent crescută a Turciei în Asia de Sud are o cauză mai profundă: în prezent, multe state din lume se aliniază clar de o parte sau de cealaltă, iar polarizarea pozițiilor a devenit o tendință generală. În plus, „polarizarea religioasă” din politica externă indiană a stimulat reacția Turciei.

De la venirea la putere a guvernului Modi în 2014, naționalismul hindus a fost promovat intens în plan intern, iar forțele islamice au fost tratate ca un „adversar”. Totuși, în trecut, niciun guvern indian nu a acordat un asemenea rol factorului religios în definirea politicii externe. După izbucnirea noii runde de conflict israeliano-palestinian, opinia publică internațională a fost surprinsă să vadă India devenind primul stat care și-a exprimat deschis sprijinul pentru Israel, o poziție fără precedent, întrucât India evitase mereu să se ralieze atât de clar unei tabere în problemele Orientului Mijlociu. Chiar și numeroși oficiali și experți indieni în strategie au considerat că schimbarea de orientare a politicii externe este una radicală.

În ultimii ani, politica externă a Indiei a fost tot mai evident „capturată” de ideologia naționalismului hindus, iar gradul de polarizare religioasă a crescut constant. Această evoluție a determinat Turcia să adopte o poziție și mai fermă în sprijinul Pakistanului, Bangladeshului și altor state din Asia de Sud.

Textul de față reprezintă prima parte a interviului tradus din limba chineză. Partea a II-a va fi prezentată în articolul următor.

Sursa: aici

*Paula Toma este Director executiv al Centrului de Studii Sino-Ruse (CSSR) din cadrul Fundației Universitare a Mării Negre „Mircea Malița”.