Cum să înțelegem sinuciderea adolescenților ?

”Dubla sinucidere la Hunedoara”. Așa scriau știrile din dimineața aceasta!

Două fete de 15 ani, colege, au murit în Hunedoara cazând de pe o clădire înaltă de 20 de m. Primele ipoteze: sinucidere. Sinucidere altruistă...?!

Că au fost la un chef înainte, că au consumat alcool, că au lăsat un bilet, că într-un SMS scria ” nu mai suport” sunt doar câteva detalii, insuficiente pentru a înțelege tragedia.

Un lucru este cert: fenomenul este în creștere mai ales în aceste luni de iarnă.

De 1 decembrie doi polițiști s-au sinucis, ambii cu arma din dotare, unul de 22 de ani din Constanța (angajat în acest an) și altul de 47 de ani din Botoșani, la mormântul fiicei sale.

Sănătatea mintală a polițiștilor este complet neglijată. Am mai scris despre sinuciderea în rândul angajaților MAI și situația a rămas la fel. Niciun sprijin autentic.

La Petroșani ieri a fost o crimă urmată de o tentativă de sinucidere (30 de ani).

În noiembrie un tânăr de 24 de ani s-a aruncat la metrou, a fost salvat. Un alt tânăr de 30 de ani in Cluj amenința că se aruncă de pe un bloc. A fost salvat.

Adolescenții sunt prin natura lor mult mai vulnerabili decât adulții. Adolescenții prin situațiile prin care trec (personale, familiale, școlare, sociale) experimentează deseori sentimente de tristețe, neputință, nesiguranță, stres, confuzie, teamă, angoasă, frustrare, furie și au un sentiment de pierdere a controlului. Viața li se pare atât de grea. Și este grea pentru ei.  

Câteva adevăruri:

1. Adolescenții suferă mai mult decât noi adulții și decât ne-am putea da seama. Viața lor li se pare insuportabilă ” nu mai suport”. Iar noi adulții considerăm false motive acuzele lor. Îi ignorăm.

2. Adolescenții suferă de cele mai multe ori în tăcere. Își pot ascunde foarte bine sentimentele, de aceea adulții și cei din jurul lor aproape în toate cazurile declară că n-au văzut niciun semn de îngrijorare și de fapt n-au habar de ceea ce este in sufletul lor.

Se ascund foarte bine, zâmbesc când îi întâlnim însă în inima lor e multă tristețe și multe conflicte, răzvrătire și iar suferință.

Adolescenții plâng mult. Și plâng în singurătate.

3. Deseori le ignorăm strigătele, deseori nu le putem recunoaște semnele suferinței.

Declarațiile primarilor, profesorilor, vecinilor cum ca erau ”copiii fără probleme” sunt atât de banale. Si mai mult ne fac sa înțelegem că nu exista un profil al persoanei care este in suferința psihică, nu se vede pe fata lui. Ar trebuie sa renunțăm la aceste prejudecăți.

Depresie, de exemplu, este extrem de atipică la copii și adolescenți!

4. Ideile suicidare sunt foarte frecvente în rândul adolescenților. Într-o cercetare proprie publicată nu demult, 49.3% dintre tineri au recunoscut că au avut gânduri de suicid.

5. Când adolescenții doresc să nu mai trăiască, ei de fapt NU vor să moară, în profunzimea lor, vor să pună stop suferinței pe care o simt. O suferință pe care nu știu și nici nu pot să o gestioneze singuri.

Câteva credințe false:

1. ”Vrea doar atenție”. E atât de crunt, e atât de greșit să nu crezi pe cuvânt un adolescent, să-i ignori suferința, să-l desconsideri, să-i anulezi sentimentele, să-l consideri mincinos sau să spui ”vezi că te manipulează”. Actele de autorănire, tăieturile pe brațe sau picioare de exemplu sunt expresia explicita a suferinței nu a ”dorinței de a atrage atenția”.

Nicio persoană fericită nu-și va face rău cu intenție. Încetați să mai minimalizați strigătul de ajutor al unui tânăr.

2. Să vorbesc despre sinucidere, să discutăm, să-l întreb direct înseamnă să-i dau idei. (FALS)

Să vorbești despre sinucidere nu îi face pe oameni să se gândească să se sinucidă. Dimpotrivă oferă posibilitatea de a vorbi despre ceea ce se întâmplă in mintea lor și arată că ne pasă de ei! Din păcate este un subiect tabu !

A nu vorbi poate agrava și escalada problema. Să vorbești deschis îi demonstrezi că îl tratezi cu seriozitate și că îți pasă.

3. Sinuciderea a fost un act spontan, fără nicio bănuială.

Chiar și când pare un gest impulsiv, imprevizibil, neplanificat, de cele mai multe ori există câteva semne de avertizare (unii chiar își exprimă această idee ” mai bine aș muri”, ” nu mai pot trăi așa”, ”viața voastră ar fi mai bună fără mine”), alteori tendințe...

Nu ne jucăm cu sentimentele copiilor, cu trăirile lor, cu ceea ce simt autentic și profund în sufletul lor, cu rănile, confuzia și suferința lor !

Vă reamintesc că în Romania nu există niciun program de screening a suicidului la copii și adolescenți, că nimeni, nicăieri nu se vorbește despre asta, nici măcar in familie !

 OMS la nivel internațional preciza că doar 50% dintre cei cu tentative de suicid ajung să fie tratați. Restul suferă în tăcere și singurătate și fără sprijin specializat sau fără sprijin din partea apropiaților.

Și noi a doua zi ne vedem de viața noastră ignorând cazurile acestea, problematica aceasta și mai ales familiile care rămân în suferința mulți ani din viață !

Familiile au infinită nevoie de grija, prezența, bunătatea și de iubirea noastră.