Foto: LINKEDIN

Paradoxul răului

La o primă analiză, binele și răul se prezintă drept categorii morale antinomice, stabile și mutual exclusive. În realitatea fenomenologică, ele constituie judecăți de valoare ale conștiinței - individuale și colective - atribuite unor fapte ale căror ramificații cauzale nu pot fi pe deplin anticipate în momentul producerii lor. O experiență trăită sub semnul prejudiciului sau al suferinței se poate reconfigura, odată cu trecerea timpului, în factorul catalizator al unei desprinderi necesare, al unei reorientări existențiale sau al unei structuri de personalitate pe care confortul anterior nu ar fi putut-o fundamenta.

Timpul nu schimbă răul în bine și nici nu anulează responsabilitatea etică a agentului agresor. Totuși, el modifică perspectiva subiectului receptor. Astfel, interogația „Cum mi-au făcut bine cei care mi-au făcut rău?” nu vizează absolvirea sau iertarea prescrisă a celui care a comis nedreptatea, ci investighează capacitatea subiectului de a converti efectul direct al unui prejudiciu într-o cauză a propriei devenirii ontologice.

Multă vreme m-am confruntat cu întrebarea care părea să sfideze răspunsurile simple. Ca toți oamenii, am trăit răni, trădări și nedreptăți. Și, ca toți oamenii, m-am întrebat dacă poate ieși vreun bine din astfel de experiențe.

Așa că am făcut ceva neobișnuit. Am invitat la o masă rotundă doisprezece dintre cele mai mari minți ale istoriei. Socrate, Spinoza, Kant, Aristotel, Eminescu, Rousseau, Hobbes, Leonardo da Vinci, Mihai Viteazul, Machiavelli, Nikola Tesla și Confucius – toți așezați în jurul aceleiași mese, fiecare purtând secole de înțelepciune, fiecare oferind o lentilă diferită prin care să privim acest paradox profund.

Ceea ce urmează este consemnarea acelei conversații extraordinare la care am fost martor în calitate de moderator:

Am deschis discuția punând întrebarea centrală direct. „La prima vedere,” am spus, „binele și răul se prezintă ca și categorii opuse și stabile. În realitate, ele sunt judecăți ale conștiinței - individuale și colective - aplicate unor fapte ale căror consecințe nu le putem cunoaște întotdeauna în momentul producerii lor. Ceea ce trăim astăzi ca rău poate deveni, peste ani, cauza unei desprinderi necesare, a unei schimbări de drum, a unei forme de luciditate sau chiar a unei construcții pe care confortul anterior n-ar fi făcut-o posibilă.”

În sală s-a făcut tăcere. Apoi, rând pe rând, au început să vorbească.

Socrate a fost primul care a ridicat mâna. „Timpul nu transformă răul în bine,” a spus el cu voce calmă, „și nici nu absolvă pe cel care a săvârșit răul. Dar schimbă perspectiva celui care l-a suferit.”

Am înțeles atunci că aceasta avea să devină fundația întregii noastre discuții. Întrebarea nu era despre iertarea obligatorie a agresorului - ci despre capacitatea omului de a transforma efectul unei nedreptăți într-o cauză a propriei deveniri.

Două istorii ale aceluiași fapt

Pe măsură ce discuția înainta, a ieșit la iveală o distincție crucială - una care avea să încadreze tot ce avea să urmeze.

„Există două istorii ale aceluiași fapt,” am observat. „Prima aparține celui care l-a produs și se judecă prin intenția, libertatea și responsabilitatea sa. A doua ne aparține nouă și se judecă prin ceea ce am făcut cu efectele sale.”

Între cele două istorii se află timpul. La început întrebăm: „De ce mi-ai făcut asta?” Mai târziu: „Ce mi-a luat ceea ce mi-ai făcut?” Iar după suficient timp, dacă am reușit să nu rămânem captivi în eveniment, apare întrebarea decisivă: „Ce am devenit datorită faptului că a trebuit să trec prin asta?”

În acel moment, răul nu dispare și nu devine bine. Dar își pierde dreptul de a avea ultimul cuvânt. Și acum să ascultăm vocile înțelepciunii:

Socrate: Integritatea care nu poate fi luată

Socrate s-a aplecat înainte, cu vocea fermă. „Distincția fundamentală,” a spus el, „nu este între ceea ce mi se întâmplă și ceea ce îmi place, ci între ceea ce fac eu drept și ceea ce este nedrept. Cel care îmi face rău poate să-mi afecteze situația, libertatea sau chiar viața, dar nu mă poate obliga să devin nedrept.”

Și-a adus aminte de propriul său proces, de propria sa condamnare nedreaptă. În Criton, el refuzase logica revanșei: „Nu trebuie să răspundem nedreptății prin nedreptate.” [1] În Apologia, mersese și mai departe, afirmând că „niciun rău nu i se poate întâmpla unui om bun, nici în viață, nici după moarte,” și insistând că nu este mânios pe cei care l-au condamnat. [2]

„Cei care ne fac rău ne oferă, fără să vrea, un test,” a concluzionat Socrate. „Ne pot lua ceva din exterior, dar ne obligă să descoperim dacă pot lua și ceva din noi. Răul lor poate deveni exercițiul caracterului nostru.”

Spinoza a dat din cap, gânditor. „Există ceva profund în această idee,” a spus el.

Spinoza: Convertirea urii

Abordarea lui Spinoza era diferită - mai psihologică, mai preocupată de dinamica emoțiilor. „Pentru mine,” a explicat el, „binele și răul nu sunt substanțe independente, ci exprimă raportul dintre lucruri și puterea noastră de a exista și de a acționa.”

A făcut o pauză, apoi a rostit una dintre cele mai izbitoare idei ale serii. „Iubirea care depășește ura devine și mai puternică, transformând-o și depășindu-și propria valoare inițială.” [3]

Dar a adăugat imediat o precauție. Aceasta nu înseamnă că trebuie să dorim suferința pentru un bine ulterior. [4] Sensul este mai subtil: odată produs răul, omul rațional poate refuza să-i perpetueze mecanismul. „Ura este sporită prin reciprocitate,” dar poate fi stinsă prin contrariul ei. [5]

„Cel care mi-a făcut rău nu mi-a făcut bine prin intenția sa,” a rezumat Spinoza. „Binele apare prin ceea ce am reușit eu să fac din răul lui.”

Kant: Inviolabilitatea judecății morale

Vocea lui Kant purta greutatea principiului. „Nu putem declara retrospectiv o faptă rea drept bună doar pentru că a produs, accidental, consecințe bune,” a spus el ferm. „Moralitatea nu este contabilitatea efectelor.”

Ne-a amintit de principiul său fundamental din Întemeierea metafizicii moravurilor: „Nimic nu poate fi considerat bun fără restricție, în afară de o voință bună.” [6] Inteligența, curajul, puterea, bogăția sau stăpânirea de sine pot deveni chiar periculoase dacă nu sunt conduse de o voință morală. [7]

„Dacă ai voit răul, ai făcut rău,” a insistat Kant. „Eu sunt cel care am produs ulterior binele din consecințele faptei tale.”

Aceasta era o distincție esențială, mi-am dat seama. Transformarea suferinței nu îl absolvă moral pe cel care a provocat-o. Kant ne împiedica să spunem simplist: „Mi-ai făcut rău, dar de fapt mi-ai făcut bine.” Nu. Ei au făcut rău dacă au voit răul. Eu sunt cel care am produs ulterior binele din consecințele faptei lor.

Aristotel: Caracterul forjat în adversitate

Aristotel a mutat accentul de la intenția adversarului la formarea caracterului. „Fericirea,” a spus el, „nu este o simplă stare plăcută, ci activitatea sufletului conform virtuții.” [8]

„Omul bun nu este cel căruia îi merg toate bine,” a continuat. „Dimpotrivă, noblețea poate străluci tocmai în nenorocire. Omul înțelept face întotdeauna ce este mai bun din contextul și împrejurările date.” asemenea generalului care folosește cât mai bine armata pe care o are. [9]

A adăugat ceva care m-a lovit profund. Omul cu adevărat mărinimos „nu ține minte nedreptățile,” fiindcă nu este demn de el să-și construiască existența în jurul lor. [10]

„Nu alegem întotdeauna ce ni se întâmplă,” a concluzionat Aristotel. „Alegem însă caracterul cu care răspundem.”

Aici, am notat, răul primit devine materie primă a virtuții.

Eminescu: Răcirea judecății prin timp

Eminescu, poetul, a vorbit cu un alt ritm. „Dintre toate vocile prezente aici,” a spus el încet, „eu exprim poate cea mai poetică idee: judecata asupra binelui și răului cere distanță.”

A recitat propriile versuri din Glossă: „Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate,” apoi imaginea extraordinară a „recii cumpene a gândirii.” [11]

A explicat: „Nu înseamnă indiferență morală, ci suspendarea verdictului afectiv imediat. Când suntem loviți, judecăm prin durere. Când triumfăm, judecăm prin satisfacție. Abia timpul poate separa evenimentul de emoția pe care acesta a produs-o.”

„Ce e val, ca valul trece,” a spus, citându-se din nou. [12]

„Cel care ne-a făcut rău ocupă uneori, pentru o vreme, întregul nostru orizont. După ani, poate deveni doar un personaj secundar al unei istorii pe care, fără să vrea, ne-a obligat să o scriem altfel.”

În sală s-a făcut tăcere, cu toții mișcați de poezia cuvintelor sale.

Rousseau: Mecanismele sociale ale răului

Rousseau a abordat problema dintr-un unghi diferit - din perspectiva naturii umane și a societății, citând din Émile . „Totul este bun când iese din mâinile Autorului lucrurilor, totul degenerează în mâinile omului.” [13]

„Pentru mine,” a spus el, „răul nu demonstrează neapărat existența unei naturi umane fundamental rele. Egoismul comparativ, vanitatea, competiția, proprietatea, dorința de recunoaștere - acestea pot corupe dispoziția naturală.”

Aplicată experienței personale, această idee conducea către o perspectivă interesantă. „Cel care ne rănește este el însuși produsul unei istorii. A înțelege cauzele nu înseamnă a scuza fapta. Înseamnă însă a ne elibera de nevoia de a transforma autorul răului într-un monstru metafizic.”

Înțelegerea, mi-am dat seama, poate fi prima formă de ieșire din captivitatea resentimentului.

Hobbes: Relativitatea dorinței și a aversiunii

Hobbes a fost mult mai puțin idealist. „Pentru mine,” a spus el direct, „numim «bun» ceea ce dorim și «rău» ceea ce respingem. Plăcerea este percepția binelui, iar neplăcerea, percepția răului.” [14]

Aceasta explica de ce același eveniment își poate schimba semnul în timp. O concediere este astăzi un rău, peste zece ani poate apărea drept evenimentul care a obligat omul să-și construiască propria întreprindere. O trădare poate fi astăzi catastrofală, mai târziu poate fi momentul în care omul a descoperit adevărata structură a relațiilor sale.

„Fapta trecută nu s-a schimbat,” a concluzionat Hobbes. „S-a schimbat raportul nostru cu efectele ei.”

Dar ne-a avertizat să nu transformăm această relativitate într-o utopie morală. Conflictele dintre oameni sunt reale tocmai pentru că ceea ce unul consideră bine poate constitui răul altuia. De aceea este nevoie de reguli, contract și autoritate comună.

Leonardo da Vinci: Cunoașterea și dreptatea

Leonardo privea lumea aproape experimental. „Eu văd plăcerea și durerea ca pe niște gemeni,” a spus el, „inseparabile în experiența umană.” [15]

Dar nu era adeptul pasivității morale. Într-o notă despre justiție, a formulat tranșant ideea: „Acela care nu pedepsește răul poruncește, în fond, ca el să fie făcut.” [16]

Aceasta era o distincție importantă pentru tema noastră. A transforma răul primit în experiență folositoare nu înseamnă a tolera răul ca regulă socială. La nivel individual putem transcende lovitura, la nivel colectiv trebuie să împiedicăm repetarea ei.

Mihai Viteazul: Subordonarea suferinței personale

Mihai Viteazul a oferit o perspectivă diferită – nu un sistem filosofic, ci o morală exprimată prin fapte și corespondență. Într-un răspuns din 1595, motivația sa era clară: „Tot ce fac, din dragoste pentru creștinătate, ca să nu se mai verse sângele creștinilor.” [17]

„Pentru mine,” a spus el, „răul personal își pierde importanța când existența este organizată în jurul unui obiectiv care îl depășește.”

În acest sens, „adversarul poate deveni, involuntar, cel care ne obligă să aflăm cât de important este cu adevărat scopul pentru care luptăm.”

Machiavelli: Vindecarea de naivitate

Machiavelli a fost probabil cel mai incomod interlocutor de la această masă. El nu ne-a cerut să iubim adversarul, ci să învățăm de la el.

În Principele, a pornit de la diferența dintre „cum trăiesc oamenii” și „cum ar trebui să trăiască,” concluzionând că omul care încearcă să fie bun în orice împrejurare riscă să piară printre cei care nu sunt buni. [18]

„Aici apare o altă formă în care dușmanii ne pot face bine,” a spus el. „Ne vindecă de naivitate.”

A clarificat: „Nu ne fac neapărat mai răi. Ne pot face mai lucizi. După trădare, bunătatea poate rămâne bunătate, dar încetează să mai fie credulitate. Încrederea poate continua să existe, dar nu mai este necondiționată. Generozitatea supraviețuiește, dar învață să distingă.”

Răul devine astfel prețul unei cunoașteri pe care confortul nu ne-ar fi oferit-o.

Tesla: Binecuvântarea deghizată

Tesla a oferit una dintre cele mai directe formulări ale paradoxului nostru. Povestind din My Inventions despre suferințele din copilărie, a spus că acestea i-au provocat multă durere, „dar, din perspectiva mea de acum, au fost o binecuvântare deghizată,” pentru că m-au învățat valoarea introspecției și au contribuit la realizările mele ulterioare. [19]

„Observația este fundamentală,” am notat. „«Din perspectiva mea de acum».”

Timpul schimbă geometria evenimentelor. Tesla nu a spus că suferința era bună atunci când o trăia. A spus că, privind înapoi, descoperă în ea o cauză a dezvoltării sale.

„Aceasta este probabil cea mai exactă formulare a întrebării noastre,” am observat. „Nu pentru că răul lor ar fi devenit moralmente bun, ci pentru că eu am devenit altcineva traversându-l.”

Confucius: Nici răzbunare, nici naivitate, ci dreptate

Confucius a oferit probabil cel mai echilibrat răspuns. Întrebat despre principiul de a răsplăti răul prin bunătate, el a răspuns:

„Cu ce vei mai răsplăti atunci bunătatea? Răsplătește răul cu dreptate și bunătatea cu bunătate.” [20]

Aceasta era o distincție semnificativă. Confucius nu recomanda răzbunarea, dar nici ștergerea diferenței dintre bine și rău.

„Răul trebuie întâmpinat cu dreptate,” a explicat el. „Aceasta înseamnă că pot să nu te urăsc, pot chiar să recunosc că experiența provocată de tine m-a făcut mai puternic, mai prudent sau mai înțelept, fără să declar că ceea ce ai făcut a fost bine.”

Ce am descoperit

Pe măsură ce seara se apropia de sfârșit, am încercat să distilez ceea ce învățasem.

„Ce iese la iveală din toate vocile voastre,” am spus încet, „este un paradox profund: cei care ne-au făcut rău nu ne-au făcut, prin aceasta, bine. Dar răul lor poate deveni materia din care noi ne construim un bine pe care ei nu l-au intenționat.”

Toți cei prezenți au dat din cap în semn de acord.

„Există, așadar, o primă istorie care aparține celui care a produs fapta, judecată prin intenție, libertate și responsabilitate. Și o a doua istorie care ne aparține nouă, judecată prin ceea ce am făcut cu efectele sale. Între cele două se află timpul.”

„Timpul nu transformă răul în bine,” am continuat, „dar poate să-i ia răului dreptul de a avea ultimul cuvânt.”

M-am gândit la ce spusese Tesla, la ce spusese Confucius, la ce spusese Spinoza. Fiecare oferea o cale către aceeași concluzie.

„Poate că aceasta este forma supremă de victorie asupra celui care ne-a făcut rău,” am spus în cele din urmă. „Să descoperim, după ani, că încercând să ne micșoreze, ne-a obligat să devenim mai mari.”

Ce rămâne

Masa rotundă s-a încheiat, dar întrebarea rămâne. Cum mi-au făcut bine cei care mi-au făcut rău?

Nu mi-au făcut bine prin intenția lor - acest lucru este clar din corecția lui Kant. Nu au devenit moralmente buni prin consecințe - acest lucru este clar din Socrate și Aristotel.

Dar mi-au oferit ceva neașteptat: mi-au oferit materia primă pentru propria mea transformare. Mi-au oferit ocazia de a descoperi din ce sunt făcut. M-au forțat să aleg caracterul, să dezvolt reziliența, să construiesc sens din suferință, să devin lucid fără să devin amar.

I-am întrebat, la sfârșit, ce întrebare mi-ar lăsa.

„Întrebarea nu ar trebui să fie,” a spus Spinoza încet, „«Ce mi s-a întâmplat?» ci «Ce am devenit datorită a ceea ce mi s-a întâmplat?»”

„Și când vei putea răspunde la aceasta,” a adăugat Socrate, „răul își pierde puterea asupra ta.”

„Nu pentru că devine bine,” a concluzionat Kant, „ci pentru că devii mai mult decât victima sa.”

Și astfel răspunsul a ieșit la iveală, nu într-o singură voce, ci într-un cor: răul nu devine bine, dar noi putem deveni mai mari prin el. Cei care au intenționat să ne micșoreze pot deveni, fără știrea lor, arhitecții creșterii noastre. Acesta, mi-am dat seama, este modul în care mi-au făcut bine.

Răul trebuie întâmpinat cu dreptate. Aceasta înseamnă că pot să nu te urăsc, pot chiar să recunosc că experiența provocată de tine m-a făcut mai puternic, mai prudent sau mai înțelept, fără să declar că ceea ce ai făcut a fost bine.

Și astfel după suficient timp, dacă am reușit să nu rămânem captivi în eveniment, apare întrebarea decisivă: „Ce am devenit datorită faptului că a trebuit să trec prin asta?”

Analiza comparativă a acestor perspective converge către un paradox fundamental: cei care provoacă un rău nu săvârșesc, prin intenția lor, un bine; totuși, prejudiciul generat de ei poate constitui materia primă din care subiectul își edifică o evoluție pe care autorul inițial nu a prevăzut-o și nu a intenționat-o.

În consecință răul nu dispare și nu devine bine. Dar își pierde dreptul de a avea ultimul cuvânt. Poate că aceasta este forma supremă de victorie asupra celui care ne-a făcut rău: să descoperim, după ani, că încercând să ne micșoreze, ne-a obligat să devenim mai mari.

[1] Socrate, Criton, 49b–d, Perseus Digital Library. https://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus%3Atext%3A1999.01.0170%3Atext%3DCrito%3Apage%3D49

[2] Socrate, Apologia lui Socrate, 41d, Perseus Digital Library. https://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Plat.+Apol.+41

[3] Baruch Spinoza, Etica, Partea a III-a, Propoziția XLIV, Wikisource. https://en.wikisource.org/wiki/Ethics_(Spinoza)/Part_3

[4] Ibid., Partea a III-a, Propoziția XLIV, Scoliu, Wikisource. https://en.wikisource.org/wiki/Ethics_(Spinoza)/Part_3

[5] Ibid., Partea a III-a, Propoziția XLIII, Sacred Texts Archive. https://archive.sacred-texts.com/phi/spinoza/ethics/eth03.htm

[6] Immanuel Kant, Întemeierea metafizicii moravurilor, Secțiunea I, Cambridge University Press, p.7.   https://www.cambridge.org/core/books/abs/immanuel-kant-groundwork-of-the-metaphysics-of-morals/erster-abschnitt-first-section/BC81459431724120A71F8247A277DD01

[7] Ibid., p. 8. https://academic.oup.com/aristotelian/article/125/2/179/8235655

[8] Aristotel, Etica nicomahică, Cartea I, 1098a, Internet Classics Archive. https://classics.mit.edu/Aristotle/nicomachaen.1.i.html

[9] Ibid., Cartea I, 1100b–1101a, Internet Classics Archive. https://classics.mit.edu/Aristotle/nicomachaen.1.i.html

[10] Ibid., Cartea a IV-a, 1125a, Internet Classics Archive. https://classics.mit.edu/Aristotle/nicomachaen.4.iv.html

[11] Mihai Eminescu, Glossă, strofa a 2-a, Wikisource. https://ro.wikisource.org/wiki/Gloss%C4%83

[12] Ibid., strofa 1. https://ro.wikisource.org/wiki/Gloss%C4%83

[13] Jean-Jacques Rousseau, Émile sau Despre educație, Cartea I, p. 1. https://api.drum.lib.umd.edu/server/api/core/bitstreams/8b070a11-2f6b-47d7-b2b2-9b9fc7c4fc7a/content

[14] Thomas Hobbes, Leviathan, Capitolul VI, Caltech Archives. https://www.its.caltech.edu/~squartz/HOBBES.pdf

[15] Leonardo da Vinci, Caietele lui Leonardo da Vinci, Vol. II, Project Gutenberg. https://www.gutenberg.org/cache/epub/5000/pg5000.html

[16] Ibid., secțiunea Thoughts on Life and Art. https://www.gutenberg.org/cache/epub/5000/pg5000.html

[17] Documente privitoare la istoria românilor, Colecția Hurmuzaki, Vol. XI, Biblioteca Digitală. https://www.biblioteca-digitala.ro/reviste/Valachica/dl.asp?filename=10.17-Valachica-Lucrarile-sesiunii-de-comunicari-stiintifice.pdf

[18]Niccolò Machiavelli, Principele, Capitolul XV, North Hunterdon-Voorhees School District Resources.  https://www.nhvweb.net/nhhs/socialstudies/dduerring/files/2011/10/The-Prince-excerpts-with-questions.pdf

[19]Nikola Tesla, My Inventions: The Autobiography of Nikola Tesla, Capitolul I, Wikisource. https://en.wikisource.org/wiki/My_Inventions

[20]Confucius, Analectele, Cartea XIV, capitolul 36, CCNMTL / Columbia University. https://ccnmtl.columbia.edu/services/dropoff/china_civ_temp/week03/pdfs/select1.pdf