Cum am confundat un gât de lebădă cu sfârşitul lumii
0Am şapte ani jumate. Nu pot să-l fac pe 2. Pot să fac orice pe lumea asta, inclusiv, nu ştiu..., să am grijă de o găină, să plantez grâu într-o sacsie, să mătur, am învăţat să citesc de la patru ani, dar nu pot să-l fac pe 2. Ştiu ce înseamnă 2, ştiu cum arată el, ştiu cum îl desenează doamna învăţătoare la tablă, ştiu cum ar trebui să îl fac eu, maică-mea mi l-a arătat de miliarde de ori, dar mie pur şi simplu nu îmi iese.
Încep cu cârligul, care e de fapt cea mai banală chestie, continui până pe la mijloc, apoi e momentul pentru gâtul lebădă, însă împuţitul ăla de gât de lebădă nu e cum ar trebui, niciodată nu e cum ar trebui. Şi chiar dacă prin absurd îmi iese un gât de lebădă perfect, la final, când trebuie să fac valul, un lucru atât de uşor, valul, tocmai ăla iese ori fals, prea tremurat, ori o linie simplă, care strică tot. Mă pierd.
Oricum, ştiu că secretul e în gâtul de lebădă, ştiu că eu de fapt îl încep prea din scurt, uneori cârligul, care ar trebui să se onduleze fără colţuri, la mine capătă dinţi şi urâciuni şi monstroşenii şi te trezeşti că pe caietul de matematică populat cu cifra 2 ai de fapt cele mai îngrozitoare coşmaruri, viermi cu capetele în colţuri, gândaci pătraţi şi fiinţe venite din alte galaxii, toate menite să te înghită pentru simplul motiv că n-ai fost în stare să faci cifra 2.
Stau cu mamaie în camera de la stradă şi exersăm pe caietul de matematică albastru. Îl exersăm pe rahatul ăla de 2 pentru a miliarda oară. Bunică-mea este croitoreasă, ştie să facă cele mai tari rochii din lume, atât pentru oameni, cât şi pentru păpuşi. Într-o zi a făcut şi un pinguin. Bunică-mea nu are foarte multe clase, dar acum câţiva ani m-a învăţat să citesc. Acum ne chinuim împreună să-l dibuim pe 2, lucru care nu se va întâmpla prea curând, pentru că, se ştie, 2 e venit din iad, aşa pare. Afară plouă deci, iar noi două stăm la masă, în mijlocul camerei, avem în stânga veioza, aşa cum a zis maică-mea, că lumina trebuie să vină din stânga, iar eu scârţâi peniţa stiloului pe hârtia proastă şi nasc mortăciuni din cerneală, cele mai urâte, cele mai ruşinoase cifre 2 care s-au pomenit pe planeta asta.
Mă pun pe plâns, nu mi se întâmplă asta aşa des, dar mă pun pe un plâns în hohote, ciorbesc peste caietul de lucru şi întinez toate spurcăciunile deja desenate, mă preling jos de pe scaun, abia mai respir, îi spun bunică-mii că n-o să pot niciodată să-l fac pe 2 şi că aş vrea să mor, că mai bine ar fi să mor decât să mă mai chinui atât zi de zi de zi de zi. Exact aşa îi spun şi chiar mă ţin cu dinţii de promisiunea asta: ştiu că nu poate ea să mi-l bage în cap pe 2, dar măcar aş vrea să înţeleagă că ştiinţa realizării acestei cifre mă depăşeşte şi sunt pregătită să dispar în neant pentru asta.
Mamaie mă ia şi mă pupă, ştergem lacrimile de crocodil şi începem o pagină nouă. 2, 2, 2, 2, 2, sute de cifre care mai de care mai strâmbe, mai ciudate, mai nefericite. Seară de seară de seară este aceeaşi poveste, eu repetând cifra doi, maică-mea venind acasă, rupându-mi paginile, obligându-mă să le fac din nou, până la momentul ăla de neanticipat, în care toate axele universului tău se aliniază, toate punctele formează o linie curbă perfectă, toate luminile pică aşa cum trebuie şi în sfârşit într-un biet pătrăţel de matematică îţi iese primul 2. Apoi încă unul, încă unul şi încă unul, rânduri după rânduri, pagini întregi, 2, 2, 2, 2, 2, absolut conştientă că ai învins cel mai puternic inamic, ca şi cum de aici înainte lucrurile nu au cum să meargă mai rău de atât.
Am şapte ani şi jumătate şi habar n-am ce poate să mai vină după 2. Nu ştiu nici măcar că într-o zi, după foarte mult timp, o să am libertatea să schilodesc cifra asta într-un asemenea hal încât toată lumea o să mă întrebe: “Asta este litera Z?”. Şi nici că o să-mi pese. Am şapte ani jumate şi nu-mi imaginez că o să vină vremea când de fapt nimănui n-o să-i mai pese de nimic.
CITIŢI ŞI:
Lecţii de somn pentru începători
Uită-te la ei, sunt puşi pe crime
Lecţie de tranşat o găină oarbă
Se încarcă comentariile...
