Cum arată sfârşitul unui miracol: adio, Băile Herculane
0Eram în Herculane, pe un pod, la apus de soare, şi bunică-miu se chinuia să-mi arate nişte peşti mărunţi din Cerna. „Nu pot să cred că nu-i vezi. Uite-i acolo, îi vezi? Dacă nu-i vezi, mă arunc în apă şi îţi aduc unul în dinţi să-l vezi, bine? Acum îi vezi?“. Am zis că nu, speram să se arunce în apă şi să pescuiască un peşte cu mâna, dar n-a fost aşa. I-am văzut până la urmă.
Prima dată când am ajuns la Herculane aveam vreo 4-5 ani şi tot ce ştiu e că, după ce am mâncat, la restaurantul hotelului, un fel de orez, când am ajuns în cameră am rugat-o pe bunică-mea să-mi facă nişte supă. Toată lumea a râs de mine şi cererea mea a rămas un fel de anecdotă a familiei. „Mai ştii când a cerut Lavinia nişte supă la Herculane?“. Nu ştiu care era treaba, dar numai acasă puteam găsi supă, la Herculane se mânca bine, dar orice altceva.
Herculanele copilăriei mele a mai însemnat plimbări prelungi pe alei miraculoase, băut de apă sulfuroasă, fierbinte, spălat pe faţă cu acea apă ciudată care ar fi trebuit să-mi vindece nu-ştiu-ce la ochi, mirosul ăla de sare şi de băşini care-mi inunda nasul, fierbinte, care răbufnea la fiecare colţ de stradă din staţiune, scurtăturile, treptele înguste pe care le coborai de la un izvor la altul, bărbatul pe jumătate dezbrăcat, încremenit în centrul pieţei, cu o blană pe umăr şi în mână c-un ciomag.
Herculane la adolescenţă a fost mersul la „7 izvoare“, un ştrand cu apă termală care se supraaglomera în zilele de vară şi unde stăteam de dimineaţa până noaptea, murată, ca-n rai, dându-mă la nesfârşit pe toboganul de apă, refuzând să stau măcar trei secunde la plajă. Cam asta a fost legenda copilăriei mele. Într-un anotimp friguros, ani mai târziu, am cunoscut un Herculane părăsit de turişti, golit de viaţă, dar totuşi cald şi bun ca un fel de colţ de pâine.
Recent, am fost iar la Herculane. Am regăsit staţiunea ca într-o vedere. De la o anumită distanţă, lumina cădea perfect pe clădiri, pe copaci, pe oameni. Frunzele uscate erau separate de cele încă vii, într-o anatomie corectă a toamnei, turişti încă mai erau, pe ici, pe colo, probabil mulţi încă mai colindau munţii sau se ascundeau pe malurile Cernei, izvoarele sulfuroase binefăcătoare încă mai curgeau la locul lor, iar vizitatorii răzleţi se fotografiau cu faimosul şi singuraticul Sequoia Gigantea.
Dacă însă te îndoiai o singură secundă că tot decorul e real, dacă făceai un pas în interiorul ramei, liniile se stricau, clădirile groteşti stăteau să se dărâme, hotelurile pline de turişti erau de fapt doar monştri fantomatici, construcţii închise de zeci de ani, cu geamuri sparte, iar clădirile monumente istorice abandonate păreau nişte biserici desacralizate de ultimii nenorociţi ai sfârşitului de lume.
De exemplu, minunatele băi imperiale austriece (foto sus), construcţie emblematică a staţiunii, datează din 1883 şi au avut funcţia care rezultă din numele lor: aici s-au tratat Împăratul Franz Iosef, Impărăteasa Elisabeta şi restul familiei imperiale. Clădirea este în paragină, ca toate celelalte monumente istorice, iar pe geamurile sparte se observă interioarele deteriorate, care însă păstrează ceva dintr-un fel de grandoare (foto jos).
Tot aici, de-a lungul timpului, au poposit Iorga, Rebreanu, Sadoveanu, dar cui îi pasă? De fapt, cui îi pasă de ceva ce s-a întâmplat la începutul anilor 1900, de exemplu, dacă ne gândim că staţiunea Băile Herculane este atestată documentar în anul 153. Un fleac. Să mergem mai departe.
Pentru că frumosul pod de fier forjat de pe care acum zeci de ani admiram peştii este deteriorat, turiştii nu mai au voie pe el, dar pot să-l admire de la distanţă. Izvorul Diana, din care încă mai curge apă miraculoasă, a rămas neatins, dar scurtătura care duce la el, o scăriţă ascunsă, e acum năpădită de buruieni şi de hârtie igienică. Vila Elisabeta (foto jos), despre care aflăm de pe o tăbliţă că a fost construită special pentru împărăteasa austro-ungară, nu s-a prăbuşit încă, cel puţin nu faţada. Clădirea e însă abandonată, cu geamurile sparte şi cu un soi de şantier amenajat în curtea ei nu se ştie când. E limpede că aici nimic nu va fi gata niciodată.
Mai departe. Hotelul Decebal (foto jos), inaugurat în 1860, o clădire impunătoare, care a dominat cândva viaţa socială a acestei staţiuni, i-a găzduit, în 1887, pe Regele Carol I şi pe Regina Elisabeta. Acum, clădirea a suferit câteva lucrări de mântuială, i-a fost demontat acoperişul şi a fost acoperită cu un fel de celofan, în speranţa că într-o zi se va dărâma de la sine, după nesfârşite ploi şi zăpezi trecute şi viitoare.
Construcţia nu mai are geamuri, pe alocuri – nici uşi, e ciuntită, cuprinsă de putregai şi de umezeală. Păstrează câte o statuie, câte o dantelărie de fier forjat şi o enormă umbră. Cu cât te apropii, cu atât pricepi că bijuteria de la sfârşitul secolului 19 e acum doar un culcuş pentru moarte.
„Zona istorică“ a staţiunii se continuă cu o altă „zonă istorică“, de data asta însă de o istorie recentă. Blocuri comuniste, aproape prăbuşite, cu bulină, hotelurile abandonate care pe vremuri erau pline de sindicalişti, străzi goale, liniştite, umbrite de magnolii albe şi traversate de foarte multe pisici.
Încă există forme de viaţă în Băile Herculane, unele – ale prezentului, altele – ale istoriei noastre personale. Încă mai suntem şi noi pe acolo, la diferite vârste, populăm aşezarea cu gândurile noastre albastre, îi mulţumim că a fost un miracol, ne cerem scuze că noi, ca oameni, ca generaţie, nu am fost în stare să facem nimic pentru ea.
„S-a dus şi Herculane“, zicem. „Ce nenorociţi“, gândim. Ocolim cu piciorul un rahat ascuns sub un şerveţel, pe o potecă, şi o luăm pe cărări de munte, dând din umeri. Noi am făcut asta, noi, oamenii, canalii cu dinţi mulţi şi mâini lungi, câini turbaţi de ură, oligofreni neputincioşi şi umili, cu inimi de plastilină. Ne vom întoarce aici cândva pentru a respira aer curat, pentru a da din cap în faţa clădirilor din care cresc copaci şi pentru a adulmeca putreziciunea din subsoluri. Deci, pe curând.
CITIŢI ŞI:
Zeităţi minuscule şi nemuritoare
Ţine minte viitorul
Teoria cafelei
Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.
Se încarcă comentariile...
