Cultura monologului la români. Sau certitudinile „călduțe" despre educație
0Planurile-cadru sunt un subiect aproape la fel de la modă zilele acestea pe cât sunt schimbarea de gardă prezidențială sau creșterea și descreșterea unui candidat sau altuia.
Pe cât e de bun subiectul (și chiar așa ar trebui să fie, educația ar trebui să fie o prioritate absolută a noastră), pe-atât de prost dirijat mediatic e. Nu-mi permit să zic manipulat, deși ceva simptome ar fi.
Așa că românii, voioși membri ai țării europene cu alfabetizare media dintre cele mai reduse, fac cum e mai simplu: citesc titluri, știu deja tot, au opinii. Documentul efectiv, cel de 200+ pagini devine inutil: știm deja, doar am citit titlurile, se scot istoria, geografia si latina, ba chiar si sportul. Facem prea multă sau prea puțină mate. Ca la noi la nimeni, brusc lista celor care au făcut parte din comisiile de elaborare se reduce mediatic și în mentalul colectiv la cei 2-3 reprezentanți ai ONG-urilor care au devenit, pe nepusă masă, dușmanii profesorilor, deși, până nu demult, le luptau acestora luptele, îi formau, premiau și le dădeau contexte de învățare pentru care erau recunoscători. Să nu lăsăm adevărul să strice un titlu viralizabil, că bun nu-i pot zice.
Am avut câteva tentative de a demonta serios, documentat, în spații de socializare, câteva atare mituri: e inutil. Oamenii știu mai bine, adevărul e prea mic să-i clintească. Dezbaterea e de fapt un șir infinit de monologuri au atât de puțină aderență la situațiile sau argumentele expuse de celălalt, încât poți lesne gândi că suntem, toți, niște straturi succesive de substanțe imposibil de combinat.
Am folosit un lung șir de metafore pentru a nu spune: încremenirea e singura stare asupra căreia avem aproape-consens. Acolo, în încremenire, avem rutine, certitudini, siguranță. Cârcoteala și crâcneala împotriva statusului încremenit fac parte din povestea pe care o repetăm de zeci de ani de zile: nu ne place, mustăcim, dar să aibă alții curajul să zică ce nu e bun. Noi avem mereu scuze să nu fim ăia: copii, bunici, pisici care vor fi asupriți dacă deschidem gura. Conformarea și confirmarea încremenirii ne țin în siguranță. Conformarea în încremenire e acum în ciuda unui mai bine pentru copii, dar cine se mai uită la copii, avem mize mai mari, mult mai mari.
Am fost zilele trecute la prima dezbatere legată de planurile-cadru. Am rugat, într-o intervenție, ca evaluarea de final de liceu să nu fie decuplată de competențele pe care le avem descrise în Profilul Absolventului. Altfel, am spus acolo, toate miile astea de monologuri în apărarea unei discipline sau alteia vor deveni caduce în fața listelor de materii și șabloanelor de subiecte-model pentru BAC pe care copiii le vor înmagazina în procese de dresaj pe care le cunoaștem, și care ajuns să ne placă, așa cum ne plac din ce în ce mai tare toate acțiunile proprii circului.
Am primit aseară vreo 10, dacă nu mai multe, comentarii despre această propunere: Bac-ul nu e bun cum e, îmi spuneau părinții, dar să nu se schimbe la copiii lor. Măcar pentru BAC-ul ăsta știm, spuneau ei, la cine să apelăm pentru dresajul anterior căruia-i spunem elegant, pregătire pentru examen, și mai puțin elegant, meditații.
Tot aseară, din ceva pornire masochistă, îi povesteam unui domn director de școală despre subiectele de la eseul de Teoria Cunoașterii de la BAC-ul internațional. Și-i spuneam că, dacă sistemul nu se schimbă, la finalul clasei a 12-a, copilul meu nu va fi capabil să poarte o conversație legată pe subiectele acelea. Cu tristețe spuneam, știind că am un copil rezonabil de inteligent și curios.
Ce știu sigur e că școala românească, așa cum e ea acum și cum ne străduim s-o conservăm, ucide curiozitatea și-apoi cultura dialogului. Și-așa, cu ajutorul reprezentanților săi de vază, profesorii, ne transformă în purtători de opinii ferme și imposibil de contrazis (aidoma lor), în actori slabi și slab mobilați intelectual, dar care recită, în toate colțurile pe care le găsim, monologuri triste și-ncruntate.
Școala românească e singura școală care reușește transformarea culturii dialogului care trebuie să însoțească cunoașterea autentică în cultura monologului încruntat și îngâmfat.
Și din încruntare aș ști cum să ieșim, dar din îngâmfare – nu.
Se încarcă comentariile...
