Creștinismul falsificat

Ce vedem acum nu e doar o confuzie trecătoare. E rezultatul a treizeci de ani de amestec sistematic între credință, naționalism și kitsch identitar. Pentru mulți oameni, creștinismul nu mai e o credință, ci o etichetă de apartenență – o uniformă culturală. Ei nu-l mai caută pe Cristos, ci dovezile care le confirmă propria puritate morală și apartenență la „neam”. Iar Radu Gyr, ca și alții ca el, a fost rebranduit exact așa: poetul-martir, nu ideologul fascist. Așa s-a ajuns ca „Ridică-te, Gheorghe” să fie rostită ca o rugăciune, iar o cruce și un tricolor lângă un mesaj violent să pară tot forme de evlavie.

E sinistru, dar logic. Când n-ai educație istorică și nici cultură teologică, emoția ține loc de discernământ. Iar emoția aceea – de suferință, de vină, de mântuire prin durere – e exact ceea ce exploatează mesajul legionar. Îmbracă violența în poezie și intoleranța în rugăciune.

Peste această confuzie s-a așezat tăcerea vinovată a celor care ar fi trebuit să explice diferența: profesorii de religie nu o ating, pentru că scopul lor e altul; profesorii de istorie o evită, pentru că e „sensibilă”; iar Biserica tace. Așa ajung copiii să cânte versurile unui criminal politic în catedrală, sub binecuvântarea – topită în admirație – a unui public care crede că asistă la o liturghie (deci un act sacru de care NIMENI nu se poate lega).

Acolo am ajuns: într-un loc unde emoția a înlocuit rațiunea, iar cultul martirului a înlocuit adevărul creștinism. Am transformat credința în spectacol și tăcerea în inconvenient. În loc să-l căutăm pe Dumnezeu, ne filmăm în timp ce credem.

Și e greu să mai desparți la rece o națiune care confundă „iubește-ți aproapele” cu „ridică-te și omoară-l pentru neam pe cel ce nu e ca tine”.