Nu urâm profesorii. Urâm absența lor
0Tot aud, cu aerul unei revelații, că „societatea urăște profesorii”. Că oamenii nu mai respectă școala, că părinții și elevii au devenit agresori. Mă tem că nu e adevărat. Și mai grav — că genul ăsta de lamentație colectivă nu face decât să adâncească prăpastia dintre școală și restul de lume.
Nimeni nu urăște profesorii. Oamenii urăsc impostura. Urăsc disprețul, aroganța, nepăsarea, nimicul, minciuna spusă copiilor cu aerul celui care le știe pe toate. Urăsc predarea ca pedeapsă și notarea ca instrument de umilire. Nu profesia e problema — ci deturnarea ei.
Profesia de profesor e una dintre cele mai frumoase din lume. Ți se dă în grijă un om și un creier care se formează. Dacă nu lucrezi cu grijă, îl poți strica pentru o viață. Când un medic greșește, ne revoltăm — dar nu urâm medicina, urâm malpraxis-ul. Să spui că „societatea urăște profesorii” e ca și cum ai spune că pacienții urăsc medicii pentru că nu vor să fie tratați prost sau greșit. Sau că pasagerii urăsc piloții pentru că nu le place să se prăbușească avionul.
Nu urâm profesorii. Urâm absența lor din propria misiune. Urâm indiferența. Urâm scuza eternă: „copiii sunt de vină, părinții sunt de vină, sistemul e de vină, banii sunt de vină”. Urâm că nu-și mai asumă nimeni nimic — nici analfabetismul funcțional, nici frica de învățare, nici pierderea sensului. Și mai urâm ceva: tăcerea celor buni. Profesorii adevărați tac, se retrag, se protejează. Iar între timp impostorii și mediocrii se simt confortabil. Școala se umple de zgomot, dar fără voci care chiar contează.
Nu ura ne-a adus aici. Ci tăcerea. Complicitatea prin neimplicare. Refuzul de a spune „Asta nu e în regulă”.
Urâm când ne trimitem copiii într-un loc unde ar trebui să fie luminați — și îi luăm înapoi întunecați, speriați, plini de angoase. Urâm când școala, care ar trebui să fie locul curajului și al curiozității, devine o fabrică de frică. Urâm impostura, nu profesia. Urâm pe cei care își spun profesori, dar uită că misiunea lor e să lumineze mintea unui copil, nu să o stingă sau strivească.
Dar pentru cei care nu au uitat — pentru profesorii care se luptă să-și curețe profesia din interior, care aleg copilul înaintea orgoliului și adevărul înaintea confortului — să nu aveți niciun dubiu: vom ieși în stradă pentru voi, vă vom apăra, vă vom ridica statui în parcuri și vom vorbi copiilor noștri despre voi. Voi sunteți dovada că profesia încă are inimă.
Nu e ură, e exasperare. Și e chemare la trezire. Pentru că, da — e greu să ceri respect „la paușal” cât timp lumina din școli pâlpâie doar la întâmplare și adăpostită de acte solitare de frondă.
Se încarcă comentariile...
