Competiția umbrelelor: cât de realistă este descurajarea nucleară franceză?
0În ultimii doi ani, nu a existat nicio săptămână în care cineva să reamintească publicului despre pericolul reprezentat de armele nucleare, în special de un posibil atac al Rusiei.
Zgomotul’ nuclear a fost făcut, cu referiri explicite, de oficialii de la Kremlin în primul rând, dar și de comentatorii războiului din Ucraina sau de politicieni care au încercat fie să atragă atenția asupra pericolului nuclear sau, pur și simplu, și-au creat o platformă electorală cu un astfel de discurs.
Aproape totul era numit, descris și planificat conform sintagmei ‚amenințare nucleară’: fostul președinte american, Joe Biden, a autorizat cele mai mari bugete pentru capabilitățile nucleare din perioada post-Război Rece; actuala administrație de la Washington este cea responsabilă pentru retragerea Statelor Unite din INF (Tratatul privind forțele nucleare cu rază intermediară) și pune sub semnul întrebării prelungirea ultimului tratat (NewSTART) privind controlul nuclear reciproc între SUA și Federația Rusă, dacă China nu va fi inclusă în următorul acord de limitare a proliferării; iar președintele Franței, Emmanuel Macron, propune o ‚umbrelă nucleară’, care să fie asigurată de arsenalul gestionat de Paris. Este propunerea lui Macron realistă sau este doar un discurs politic tactic, parte dintr-o strategie de pavare a unui drum spre Bruxelles, după ce, în mai puțin de doi ani, își va fi încheiat al doilea mandat de președinte al Republicii?
Context: revizuirea strategiei de descurajare nucleară
Când Donald J. Trump a obținut prima sa victorie prezidențială în 2016, mulți lideri și analiști europeni au considerat momentul drept o anomalie politică. Alții, însă, au fost mai precauți, considerând că o administrație Trump 2.0 va provoca un șoc internațional, dezvăluind, de fapt, noua identitate a politicii externe americane.
O identitate construită, de altfel, în ultimele trei decenii, dar livrată prin metode diplomatice tradiționale, fiind astfel mult mai ușor de digerat și acceptat în special de către partenerii europeni ai Americii. Revenirea la Casa Albă în 2024 a lui Trump a validat teoria conform căreia nu doar politica internă americană se schimbă, ci și ‚Marea Strategie’ a SUA a intrat într-o nouă eră. Această epocă este descrisă de unii analiști drept multipolară, de alții bipolară – cu SUA și China în prim-planul competiției geostrategice –, în timp ce unii experți consideră că „multivectorialismul” este noua normalitate în anumite regiuni. Indiferent de concluziile exprimate în viitoarele cercetări privind noua paradigmă internațională, realitatea este că lumea „se schimbă iar atitudinile strategice se modifică”, iar statele și regiunile vor juca, în primul rând, pentru ele. Nu e neapărat lumea G‑Zero sugerată de Ian Bremmer acum mai bine de un deceniu (2012), ci o nouă ordine mondială construită în jurul lui G2, adică SUA și China –, dar o bună parte din lumea noastră va trăi, cel puțin în faza de tranziție, în perspectiva opțiunilor multiple, a politicilor externe multivectoriale sau a unor angajamente pur teoretice.
Din această ultimă categorie, a ‚angajamentelor’ discursive, face parte și propunerea președintelui francez, Emmanuel Macron, care a lansat, încă din mai 2024, o dezbatere cu privire la posibilitatea utilizării capacităților nucleare ale țării sale pentru a apăra Europa de Federația Rusă. Apoi, la scurt timp după victoria din noiembrie 2024 a lui Donald Trump, și mai ales după declarațiile critice ale noii administrații față de partenerii europeni, tema descurajării și a protecției oferită de umbrela nucleară franceză a fost reluată de președintele francez, într-un discurs din 5 martie 2025.
În opinia lui Emmanuel Macron, incertitudinea cu privire la viitorul angajament american față de aliații săi obligă Uniunea Europeană să decidă dacă are nevoie de o descurajare nucleară proprie, sugerând că Franța ar putea să umple acest ipotetic vid de securitate. Este clar, însă, că descurajarea nucleară franceză nu va fi partajată, în sens strict, cu restul Europei. După cum a subliniat și președintele Macron în discursul său, descurajarea nucleară franceză este „complet suverană, franceză de la început până la sfârșit și, orice s-ar întâmpla, decizia a fost și va rămâne întotdeauna în mâinile președintelui Republicii, comandantul șef al forțelor armate [franceze]”. Așadar, nu este clar dacă Franța ar fi dispusă – și capabilă – să-și extindă umbrela nucleară asupra întregii UE. Pentru ca acest lucru să se întâmple, Franța ar trebui să abordeze mai multe aspecte, dintre care cele mai importante ar fi o evaluare a eficienței propriilor capabilități nucleare, a vehiculelor de transport și a respectării sistemului de garanții al Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA), și a impactului pe care o astfel de decizie l-ar avea asupra actualei arhitecturi de securitate nucleară, oferită de Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).
Vulnerabilitatea europeană în fața arsenalului nuclear al Rusiei este o realitate care, combinată cu reașezarea geostrategică globală, subliniază nevoia critică de acțiune. Însă propunerea președintelui Emmanuel Macron ar putea deveni realitate abia în două-trei decenii și, până atunci, ar trebui clarificați cel puțin doi piloni care ar trebui să stea la baza noii arhitecturi de securitate și descurajare nucleară europeană.
Pilonul 1: modernizarea (actualizarea) vocabularului nuclear
După înființarea NATO, pe 4 aprilie 1949, SUA au oferit națiunilor europene garanții de securitate cruciale, ceea ce a dus la dependența acestora de arsenalul nuclear american. Chiar dacă multe multe state europene dețin cunoștințele și materialele nucleare necesare pentru a-și construi propria strategie de descurajare nucleară suverană, acestea au ales să se bazeze pe cea americană, devenind, prin aderarea la Tratatul de neproliferare nucleară (TNP) în anii 1970, state fără arme nucleare. Astfel, o posibilă schimbare a strategiei nucleare europene ar provoca în mod semnificativ arhitectura regimului de neproliferare nucleară stabilită în secolul al XX-lea.
Dezbaterea privind pregătirea nucleară („nuclear readiness”) a UE nu este nouă. Preocuparea față pe posibile atacuri nucleare ale unor actori non-statali sau statali ostili, care ar putea folosi dispozitive chimice, biologice, radiologice sau nucleare (CBRN) a fost reflectată indirect în „Strategia europeană de securitate” din 2003 și, direct, în „Strategia UE de combatere a terorismului” din 2005. Apoi, într-un discurs din 2020, președintele Macron le-a propus partenerilor europeni să participe la „exercițiile de descurajare nucleară ale forțelor militare franceze”, ceea ce, în opinia sa, putea crea o „cultură strategică comună”, o variabilă esențială care lipsește din vocabularul și strategiile de facto ale UE. De altfel, după Brexit, Franța a devenit singura țară a UE posesoare de capabilități nucleare, cu un arsenal de aproximativ 290 de focoase nucleare (al patrulea arsenal din lume în ceea ce privește stocurile de focoase, după Rusia, SUA și China).
Inventarul global nuclear în 2025. Sursă: Federation of American Scientists.
Încă din 1961, când Charles de Gaulle, fostul președinte al Franței, a pus sub semnul întrebării garanțiile de securitate și descurajare americane – moment în care Franța a început să își dezvolte propria forță de descurajare nucleară – Parisul s-a auto-perceput și poziționat drept forța independentă care o contrabalansează pe cea americană în Europa. Acest spirit persistă și astăzi: Franța încă nu participă la „Grupul de planificare nucleară al NATO” și este unul dintre aliații occidentali cu o poziționare fermă în favoarea politicii de descurajare nucleară. Însă multe state membre ale UE sunt încă reticente sau nesigure privind rolul armelor nucleare în planificarea apărării. Cea mai mare reținere față de dezvoltarea unei așa-numite „Eurobombe” o avea Germania, însă în ultimii ani, în special după invazia Rusiei în Ucraina, tot mai mulți factori de decizie germani au lansat această idee, de neconceput anterior, dacă țara ar trebui să dețină propriile arme nucleare. Însă publicul german rămâne consecvent: chiar și după invazia Ucrainei, 90% dintre germani încă resping ideea ca țara lor ar trebui să dezvolte un program nuclear militar și este puțin probabil ca percepția să pivoteze în favoarea „Eurobombei”. De asemenea, nici Irlanda, Malta și Austria, nu sunt dispuse să susțină ideea unei înarmări nucleare: toate trei sunt semnatare ale „Tratatului privind interzicerea armelor nucleare” (TPNW) și ar bloca, probabil, orice încercare de extindere a arsenalului nuclear francez în Europa.
În prezent, umbrela nucleară a SUA pentru Europa include 100 de arme nucleare tactice (B61 – bombe termonucleare gravitaționale, cu randament scăzut până la mediu și cu un design de implozie cu radiații în două etape, care pot fi transportate și lansate de o gamă largă de aeronave, cum ar fi F-15E, F-16 și Tornado), amplasate inițial în Marea Britanie în 1954 (în 1952 regatul a început să își dezvolte propriul arsenal nuclear), apoi în Germania, Italia, Franța, Turcia, Țările de Jos, Belgia și Grecia (de unde au fost complet retrase în 2001). Potrivit unui acord privind ‚partajarea nucleară’ din cadrul NATO, toate aceste focoase nucleare sunt sub control american.
Amplasarea bombelor nucleare tactice americane pe continentul european. Sursă: Center for Arms Control and Non-Proliferation.
Chiar dacă administrația Trump nu a retras nicio capabilitate nucleară din Europa, întâlnirile liderilor europeni de la Londra, Paris și Bruxelles au arătat frustrarea acestora față de noua abordare a Washingtonului față de războiul din Ucraina și față de securitatea aliaților. Însă în scenariul puțin probabil în care europenii ar ajunge la un consens politic privind extinderea umbrelei nucleare franceze, vocabularul ‚nuclear’ va trebui modernizat, întrucât arhitectura curentă de securitate și neproliferare nucleară nu ar mai fi adecvată noului context. Astfel, partajarea capabilităților nucleare franceze și britanice ar deschide un nou capitol încă neexplorat privind doctrinele, securitatea și garanțiile nucleare. În plus, arsenalul britanic nu este suveran, având o dependență tehnică și logistică față de SUA. Astfel, includerea Marii Britanii în acest ipotetic proiect, ar însemna suspendarea „Acordului de apărare reciprocă” al regatului cu SUA, ceea ce ar submina capacitatea de descurajare nucleară, implicit securitatea britanică.
Consecințele potențiale ale acestei noi arhitecturi de descurajare nucleară sunt semnificative și ar trebui foarte atent analizate, deoarece ar putea declanșa un nou val de proliferare nucleară verticală și orizontală, care, cuplată cu noile tehnologii emergente, ar deschide o adevărată Cutie a Pandorei. Astfel, multe țări non-europene, inspirate de ipotetica ‚revoluție nucleară europeană’, ar putea să intre în cursa înarmării nucleare suverane, subminând astfel TNP, susținând că ponderea deciziilor luate este echivalentă cu cea a europenilor. Așadar, prima victimă a noii structuri de descurajare nucleară în Europa va fi TNP, tratatul central al regimului de neproliferare nucleară. Implicațiile încălcării prevederilor TNP sunt grave, deoarece articolele I și XI ale tratatului nu permit partajarea armelor nucleare Franței și Regatului Unit cu nicio țară europeană. De asemenea, pentru a putea intra într-o astfel de arhitectură nouă de securitate nucleară, Germania, sau alte state europene care ar adera la acest proiect, ar trebui mai întâi să urmeze modelul Coreei de Nord și să invoce articolul X, clauza 1, pentru a părăsi tratatul.
Așadar, vocabularul nuclear existent este extrem de inadecvat pentru a aborda provocările celei de-a treia ere nucleare, care este din ce în ce mai expusă la riscuri tot mai mari și la un consens în scădere cu privire la modul de atenuare a acestora. Noua ordine nucleară mondială implică un nou limbaj și noi acorduri, care să includă metode de control și garanții de securitate adecvate problemelor și provocărilor nucleare actuale.
Pilonul 2: evaluarea credibilității de descurajare și apărare
Pentru ca propunerea franceză să fie credibilă, președintele Emmanuel Macron ar trebui să clarifice cel puțin trei aspecte esențiale privind politica și logistica unui acord de partajare a armelor nucleare la nivel european. În primul rând, Franța va trebui să fie transparentă în ceea ce privește păstrarea deplină a puterii de decizie asupra arsenalului său nuclear. În 2020, când Macron i-a invitat pe europeni să participe la exercițiul Poker (numele exercițiului regulat de antrenament al diviziei aeriene a forțelor nucleare franceze, care simulează o lovitură nucleară) nici nu s-a pus problema unei astfel de partajări, Franța rezervându-și dreptul de a decide în ce circumstanțe își va folosi arsenalul nuclear. Cu toate acestea, odată cu schimbarea mediului de securitate globală – în special, situația Europei după invazia Rusiei în Ucraina în februarie 2022 – Macron a sugerat că există o „dimensiune europeană a intereselor vitale ale Franței” și că afirmarea credibilității de apărare europene ar putea fi consolidată dacă statele membre ale UE și-ar expune capacitățile militare, inclusiv armele nucleare americane staționate pe teritoriile lor. În trecut, președinții francezi au menținut ambiguitatea strategică, nedeclarând în mod explicit ceea ce considerau că sunt interesele vitale ale Franței. Acum, Macron, spre deosebire de predecesorii săi, subliniază că securitatea Europei și cea a Franței sunt strâns legate.
În al doilea rând, nu este clar cum ar putea Franța să ofere în mod realist descurajarea nucleară întregii UE. Forțele nucleare franceze au capacități limitate, cu un arsenal mult mai mic și mai puțin diversificat decât cel al altor mari puteri nucleare, iar descurajarea sa nucleară a fost dezvoltată în scop strict defensiv. De asemenea, după încheierea Războiului Rece, la Paris s-a decis reducerea stocurile nucleare de la 600 de focoase la aproximativ 290, această cifră fiind legată de percepția Franței privind propriile nevoi de securitate. Astfel, pentru a descuraja Rusia și pentru a apăra Europa, Franța ar trebui să își mărească considerabil arsenalul, ceea ce ar putea dura minim două decenii, deoarece după 1990 a fost desființată apărarea nucleară terestră, au fost închise locurile de testare și unitățile de îmbogățire a uraniului. În plus, extinderea considerabilă a umbrelei de protecție nucleare franceze ar vulnerabiliza credibilitatea descurajării față de propriul teritoriu. Chiar dacă arsenalul nuclear aerian și maritim al țării nu ar trebui neapărat desfășurat în țările vecine, președintele francez ar trebui să decidă circumstanțele în care Franța ar putea alege să-și folosească capacitățile nucleare pentru a-și apăra unul sau mai mulți dintre aliații europeni, sau a acestora în defavoarea propriilor cetățeni. În timp ce Charles de Gaulle l-a întrebat pe John F. Kennedy dacă SUA ar fi pregătite să sacrifice New York-ul pentru Paris în cazul unui atac nuclear sovietic, Macron va trebui să se întrebe și el dacă este dispus să abandoneze Parisul pentru a proteja orașul Helsinki.
În cele din urmă, Franța ar trebui să găsească o cale de a integra armamentul nuclear francez în structurile europene existente și cum această schimbare ar completa capacitățile NATO în Europa. Această dilemă este strâns legată de nevoia de modernizare a vocabularului nuclear și a TNP. Grupul de planificare nucleară al NATO ar fi potrivit pentru discuțiile privind consolidarea descurajării europene, dar este puțin probabil ca Franța să accepte să ia parte la acest format, deoarece încearcă să-și mențină independența în luarea deciziilor nucleare. În timp ce SUA i-au presat pe aliații europeni să facă mai mult pentru a-și asigura propria apărare, ideea unei „Eurobombe” ar ridica probabil câteva semne de întrebare la Washington: mulți dintre cei mai apropiați aliați ai Americii dintre țările membre NATO din Europa, cum ar fi Polonia, România, Ungaria și statele baltice, ar prefera cu siguranță stabilitatea și descurajarea nucleară oferite de SUA.
Viziunea are nevoie de un plan și de hard power
Descurajarea este înțeleasă în mod obișnuit drept o combinație între capabilități – puterea militară (hard power) pe care un stat o aduce la masă prin focoase nucleare, rachete, avioane, portavioane, submarine, antrenament militar și tehnologie – și de determinare strategică. Ceea ce influențează, cu adevărat, procesul decizional și ‚reținerea’ nucleară a Rusiei nu este arsenalul francez, ci amploarea descurajării americane. Europa ar avea nevoie de minim un deceniu de cheltuieli cu aproximativ 6-7% din PIB dacă ar dori să atingă o astfel de capabilitate de descurajare, să achiziționeze alte 1.000 de focoase nucleare și să dea dovadă de determinare politică și strategică.
Ioana Constantin-Bercean este doctor al Universității din București, expert LARICS și Director Anna Lindt Foundation din cadrul FUMN – „Mircea Malița”.
Se încarcă comentariile...
