Ce se întâmplă când nu se întâmplă nimic?

Foto: Twitter / X

Din când în când, în media interne apare câte un titlu gen ”nimic nou pe frontul de est”, rezultat mai mult al unei frustrări de lipsă de evoluții spectaculoase pe frontul din Ucraina decât al unei analize serioase.

În general ce se scrie la noi despre ceea ce se întâmplă în țara vecină și greu încercată stă sub semnul importului din publicațiile occidentale, al tonului dat de o majoritate de analiști ce emite convenționalele clișee despre lupta dintre principii, valori, de o parte, și regimul autoritar, criminal etc. rezident între zidurile Kremlinului, pe de altă parte.

Dacă în decizia politică, în abordările diplomatice, suntem trestie plângătoare, luând permanent poziția de privit vârful pantofilor, în exercitarea drepturilor cuvenite celei de-a patra puteri suntem și mai jos, neputând construi, cu excepția câtorva voci soliste și izolate, o interpretare proprie și argumentată a realității de dincolo de pârleaz.

În lupta pentru a demonstra loialitate acestor condiționări impuse și auto – impuse, uităm că, fără a înțelege realitatea, s-ar putea ca, la un moment dat, aceasta să ne lovească în față, pe principiul ”ce ni se întâmplă, de ce nu am știut?”

Știu și eu, poate pentru că a fost mai convenabil, mai util, în multe cazuri, să nu știm...

O, nu, nu avem deficit de informație, este pe toate drumurile, suntem bombardați  pe toate canalele de informare, războiul e cu noi în orice clipă.

Desigur, nu așa cum se percepe la Kiev sau la Moscova, unde intră în viețile oamenilor și la modul fizic, dronele și rachetele scotocind prin casele și trupurile ghinioniștilor, deseori lăsând în urmă mormane fumegânde de cenușă cu miros de carne arsă.

Dar sigur cu un potop de date și știri care, parcă, țin cu tot dinadinsul să ascundă, să acopere, sub clișee mobilizatoare, tocmai această imagine cruntă a confruntării.

Suntem încolonați să credem că în realitate nu este loc pentru ”50 de nuanțe de gri”, nu, realitatea este doar o încercare a puterii între alb și negru, iar noi suntem întotdeauna cu piesele albe și avem dreptul la prima mutare.

Iar dacă am înțeles asta, poate și la ultima.

Deci, ”nimic nou pe frontul de Est”.

În realitate, războiul nu se coordonează cu așteptările noastre

Din păcate, atunci când încearcă să răspundă unor nevoi media sau de relații publice, structurile politico – militare direct parte a războiului au luat decizii care au dus la pierderi imense.

Bătăliile purtate în preajma summit-urilor politice sunt, de exemplu, printre cele mai costisitoare în vieți.

Atunci se mențin poziții cu orice preț, se desfășoară ofensive fără nicio șansă, se plantează steaguri doar pentru înregistrări video din dronă, se spun replici care ajută la istoria personală dar fac rău efortului comun.

”Nimic nou pe frontul de Est?”

Un titlu de o ignoranță periculoasă pentru că adoarme și puțina vigilență care ne-a mai rămas în prag de potențială furtună, ignorată de buletinele meteo convenționale ale celei de-a patra puteri.

Știu, nu întrebările lipsesc.

 Foto: Twitter / X

De ce se schimbă atât de încet liniile de front?

Da, evoluțiile pe front sunt sub semnul unei curse de melci fără chef de ieșit din casă.

Linia frontului se deplasează aproape imperceptibil, atunci când analizăm la scara întregii Ucraine, dar direcția e aproape invariabil spre vest, aproximativ 15 kilometri pătrați adăugându-se zilnic teritoriului controlat de ruși.

Nu e mult la scara hărții, dar tendința e deja stabilă, ultimele luni au înregistrat avansuri rusești de 400, 500, chiar 600 de kilometri pătrați.

Într-un an se mai adaugă un zero.

Nu doar acest avans metodic este important, să nu uităm că încă ne aflăm în etapa războiului de uzură.

Chiar și când liniile de front au rămas încremenite, cifrele morților și răniților, ale categoriilor distruse de echipamente, au rămas constante.

Malaxorul de vieți continuă să funcționeze, 24/7, ambele părți publicând, la prima oră a dimineții, bilanțurile morților, răniților, echipamentelor distruse etc. etc.

 Foto: Twitter / X

Și, totuși, de ce se modifică atât de încet liniile de front?

Sunt mai multe ipoteze privind preferința pentru această evoluție a războiului, două cred, sunt importante, câte una de fiecare parte:

-      Rusia poartă un război care să nu fie punct de cotitură ireversibilă în relațiile ruso – ucrainene, de aceea, nu a atacat, până la acest moment, infrastructura de decizie de la Kiev,  concentrându-se pe abatorul din fâșia de contact și pe obiectivele din sistemul militar industrial, energetic și de transport care susțin efortul de război. De aceea, apelează încă la voluntariat cu recompense financiare generoase pentru nevoile de personal militar, de aceea nu are, la acest moment, resursele pentru o ofensivă generalizată și direcționată către marile aglomerări urbane din estul și sudul Ucrainei.  Prin războiul de uzură, Kremlinul creează condițiile ca forța militară ucraineană să fie tocată la linia de întâlnire, în fâșia celor 10 – 15 kilometri de teritoriu al nimănui, până la punctul în care, în cazul unei ruperi a frontului, vor rămâne prea puține forțe pentru a apăra aceste centre urbane;

-      deși declarațiile oficiale de la Kiev sunt pe poziția constant promovată încă de la începutul războiului, ”nu se cedează nicio palmă de pământ din teritoriul de la declararea independenței în anul 1991”, există percepția, cultivată și de unii parteneri, că actualul desen al frontului ar putea deveni linie de armistițiu, un fel de graniță provizorie, acceptată formal în așteptarea unor vremuri mai bune. Pentru aceasta, Ucraina încearcă să realizeze un echilibru al forțelor și o stabilizare a frontului, apelând la lovituri asimetrice asupra structurii energetice ruse, chiar și asupra celei militare când se poate, încercând să convingă partenerii să-i furnizeze acele arme și echipamente care ar putea să lovească teritoriul de rus îndeajuns de adânc și îndeajuns de puternic pentru ca Rusia să fie de acord cu un armistițiu.

Altfel spus, fiecare parte speră că resursele celeilalte, umane sau de tehnică militară, să se epuizeze la un moment dat pentru a permite fie ruperea frontului, fie încetarea luptelor.

Ce se poate întâmpla dacă Ucraina primește rachete Tomahawk?

Depinde pe cine întrebi.

Ucrainenii sunt entuziasmați de această perspectivă, rușii au răspuns dual, îngrijorat / indiferent, rezumând, în final, în trei cuvinte: ну и что / nu i șto / și ce dacă.

Arme ”minune”, de la care s-a așteptat schimbarea cursului războiului, au mai fost, cele mai recente exemple fiind avioanele F-16 sau sistemele de rachete ATACMS și Patriot, la ucraineni, dronele Geran, racheta Oreșnik sau bombele ghidate, la ruși.

Războiul a mers mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Discuția despre rachetele Tomahawk pare a fi, astfel, un deja vu la conjuncturi anterioare, cu câteva elemente în plus:

-        pentru lansare este necesară participarea tehnicienilor americani care să furnizeze datele despre ținte și traiectorii, situație clară de implicare directă în conflict. Exact ceea ce Washingtonul a încercat permanent să evite;

-        deși rezervele americane de echipamente și muniție par a fi inepuizabile, războaiele recente au arătat că normele de consum sunt mult mai ridicate decât cele calculate în timp de pace. Multe rachete se risipesc pe ținte false, multe sunt doborâte, numai la o operație de amploare se consumă sute de bucăți. Iar la un teritoriu vast precum al Rusiei efectele nu sunt atât de vizibile;

-        sunt rachete care pot fi echipate cu muniție nucleară. Ca și alte sisteme de arme care au fost și sunt folosite pe frontul din Ucraina. Rusia poate primi provocarea de a considera că vor fi utilizate doar cu muniție convențională, răspunzând în consecință. SAU, POATE, NU. În definitiv, despre aceasta a fost discuția rusă despre Ucraina, de la început, din anul 2008, teritoriul său să nu devină o platformă militară a vestului la câteva sute de kilometri de Kremlin.

E posibil, însă, să plecăm după fentă iar subiectul legat de potențialul transfer al rachetelor Tomahawk să fie mai mult cu conotație politică decât militară și legat de alte două nevoi de imagine ale Administrației Trump:

1.     de a permite o retragere glorioasă de pe frontul european / ucrainean, cu o ultimă lovitură de imagine, justificativă: ”noi am făcut tot ce ținea de noi, acum depinde de voi, aliații noștri europeni”;

2.     de a da un semnal Germaniei, în primul rând, pentru transferul rachetelor Taurus, aflate și ele undeva dincolo de o linie roșie.

Indiferent de decizie, consecințele ei vor fi vizibile de-abia peste trei – patru săptămâni.

Până atunci, atâtea se pot întâmpla pe frontul ”unde nu se întâmplă nimic”.