Cannes 2023: Patru dintr-o lovitură (mai puțin Muștele)

Rar se întâmplă o zi cu atâtea filme bune. Ca de obicei, majoritatea nu sunt din selecția oficială, ci din cele paralele, de astă dată de la Un certain regard, unde de multe ori au fost și cineaștii români, de la deschizătorul de drumuri recente ale reușitei Cristi Puiu, la regretatul și ultra talentatul Cristian Nemescu,  trecând pe la Cătălin Mitulescu, Radu Muntean, formidabila Teodora Mihai sau însuși Cristian Mungiu și până la neîntrecutul Corneliu Porumboiu, din a cărui Camera d'Or, de astă dată, din extraordinarul „A fost sau n-a fost”, e o scenă în genericul ultra onorant al Quainzainei cineaștilor.

„Regnul animal” al lui Thomas Cailley. Romain Duris, care a filmat cândva în „Gadjo Dilo”(1997) , la noi, alături de Rona Harner, este acum un tată care cu umor și multă dragoste își ocrorește fiul și nu-și pierde speranța pentru o nevastă cu schimbări fizice, greu de imaginat. Un amestec de Elephant man și Fifi înaripatul și un pic de Fantomă de la Operă, de o intensitate atât de aparte, încât în Sala Debussy s-a impresionat până și proiectorul, caruia i-a murit sunetul, ceea ce s-a crezut întâi c-ar fi un efect special! De aici s-a decalat toată ziua și cum n-a mai fost ca seara când nu se respectă 22:30, dar cum după nu mai e nimic, parcă nu-ți mai pasă de ploaie și de statul la cozi, când te fură ce e pe ecran. Fiul din Regnul e jucat de băiatul Irenei Jacob (din „Dubla viață a Veronicăi”), Paul Kircher și, după Scoica de aur de la San Sebastian pentru „Liceanul”, are toate șansele și la Cannes. Aplauze furtunoase și emoție sinceră.

Tot la Un certain regard : „Simple comme Sylvain” , al unei canadience,  Monia Chokri (care și joacă, dar nu rolul principal), expertă în iubirile ideale și în cele plicticoase, un scenariu ca o cupă de șampanie, după care nu te doare capul și parcă ai mai vrea.

 Apoi cu 3 ore de spargere de bancă la Buenos Aires și consecințele, dar și planul ulterior, unul ingenios, dar cam lungit. Realizator: Rodrigo Moreno.

După, la Clasice, un film japonez rar și îndrăzneț, remasterizat impecabil, cu o muzică sublimă, al lui Ozu, din 1950, „Surorile Munekata”, un maestru absolut, de la a cărui naștere s-au împlinit 120 de ani.

În competetiția mare, mult așteptatul „Black flies” despre o Americă violentă și mizeră, cu doi ambulanțieri, dintre care Sean Penn are fanii lui, dar puștiul Tye Sheridan e mai convingător, deși e greu de suportat. Mult sânge și bancuri de autobază (made in USA) filmate de un operator care pare să aparțină sectei tremurici.    

 Un moment neașteptat, un Palme d’Or onorific (bijutierii de la Chopard și-au făcut rapid datoria) pentru Harrison Ford, mai fermecător ca niciodată. Fug să văd, în avans, Indiana Jones cel nou!