Cannes 2023: Aki, omul spectacol

După Le Havre eram convinsă ca nimic n-o să mă fascineze mai mult din filmografia lui Kaurismaki. Și iata c-a venit cu Les feuilles mortes și ne-a luat maul!

Umor negru, dar și sec, replici pe care ai vrea să le notezi, ca să le împărtășești, dar sunt în cascadă și nu prididești, de văzut și revăzut (o veste bună: Bad Unicorn l-a achiziționat pentru marile ecrane din România)!

Regizorul și-a făcut o intrare spectaculoasă pe covorul roșu și pe cele 24 de trepte, a dansat, i-a luat camera unui operator și l-a filmat, a salutat publicul cu entuziasm, i-a luat fața lui Thierry Fremaux, și-a pus capul pe umărul lui ca un fel de animație cu alt chip, sau chiar ca o decapitare, că tot a fost filmul cu  Henric al VIII-lea 2, ba în sala, la Lumiere, l-a luat în brațe, ridicându-l de la sol, iar la final, după aplauzele în picioare, care păreau fără de sfârșit, a făcut semn că dacă nu e lăsat să iasă, o să-și aprindă o țigară chiar acolo. I s-a dat un microfon, a mulțumit pentru prezența spectatorilor, într-o franceză stâlcită, dar a făcut efortul și a strecurat un: Pe curând. Ca să fie racord cu Frunzele de toamnă, ar fi ideală Frunza de palmier, mult râvnită. La ieșire s-a lăsat fotografiat, dacă nu apăreau gorilele, care firește că nu l-au recunoscut nici măcar pe Jim Jarmusch, deși este inconfundabil, cu freza lui platinată!

Și poate cea mai mare onoare și semn de iubire a fost un glas, care a strigat Aki, și nu conform bancului pentru cunoscători Raoul, pare-se un proiecționist, despre care mă mir că n-a făcut nimeni măcar un scurt (sau n-am dat eu de el), și la care a făcut o aluzie, avant la lettre, Nae Caranfil, în Restul e tăcere, și pe care l-a jucat, cu mândrie, Silviu Biriș.

Scenariul din Țara Renilor și a lui Moș Crăciun este unul extrem de uman, despre un el și o ea foarte singuri, care devin un cuplu și merg la cinema, la Ritz, la un film cu Zombi, deși sunt afișe semnate Robert Bressom , ori Scurtă întâlnire și chiar și cu Brigitte Bardot (că tot e la modă serialul, la Televiziunea franceză), ies în oraș la o băută...

Se pierd din vedere o vreme, după care el pățește ca ea în An Affair to Remember (1957) cu Deborah Kerr și Cary Grant, când nu se mai întâlnesc în Empire State Building, dar cineastul nordic e generos, ea înfiază un câine vagabond, pe care-l botează Chaplin, ca să înțelegem și finalul, cu un strop de ironie fină,  să pricepem că e o reintrepretare a sfârșitului cult din Timpuri noi (1936) și să ne amintim că Aki a început cariera scriind cronici de cinema.

Încă un detaliu și-a ilustrat genericul cu melodia „Les feuilles mortes”,  surpriză: în finlandeză.