Când colegul de birou se uită urât la tine...

Fază: se mută în bloc o familie tânără, cu un căţel. La scurt timp, femeia care face curat pe scară (şi în vreo două blocuri din jur) se duce la ei şi le spune mă deranjează foarte tare prezenţa lor, că am pus-o să-i urmărească ce fac, cine vine la ei, în ce locuri face căţelul pipi şi diverse altele.

Cei doi tineri o cred – cine nu ar crede dacă o femeie în vârstă, atât de amabilă şi de îndatoritoare cum a fost dânsa întotdeauna, îţi spune aşa ceva? Cei doi se uită întotdeauna urât la mine când ne întâlnim pe scări, întorc privirea şi îmi răspund în şoaptă când îi salut. 

După aproape doi ani, vorbind cu o altă vecină, cu un etaj mai jos, cei cu căţelul îi povestesc şi ce le-a spus doamna atât de amabilă şi de îndatoritoare care face curat pe scara blocului. Vecina doi, cea care a apărut ulterior în text, cunoscându-mă bine, le spune că nu poate să fie adevărat aşa ceva, şi vine şi îmi povesteşte şi mie. Într-o zi, când m-am întâlnit din nou cu căţelul şi cu tânăra familie de la celălalt capăt al lesei, le-am spus şi eu că nu e adevărat, că nu m-au deranjat niciodată cu nimic. Şi chiar dacă aş fi avut vreo problema cu ei, de orice fel, m-aş fi dus să vorbesc direct cu ei, nu obişnuiesc să fac confidenţe doamnelor care fac curat pe scară, oricât de amabile şi de îndatoritoare ar fi ele. Cât priveşte căţelul lor, chiar mi-e drag, şi cei care citesc acum aici ştiu bine de ce. Cei doi tineri au zis ah, da... Dar sunt sigur că nu m-au crezut. Căţelul nu a zis nimic, nu părea defel interesat de prezenţa mea.