București: două licee, două lumi diferite, la doar doi kilometri distanță

Merg destul de des prin școli și pe la universități pentru a povesti tinerilor despre impactul AI în piața muncii, despre cum vor arăta joburile în viitor și ceva experiențe reale din corporații și din mediul de start-up. 

Săptămâna trecută, în cadrul programului „Școala Altfel” m-am nimerit la un liceu de stat și unul privat, ambele în zona de nord a Capitalei, Sector 1. Clasa a 10-a în ambele cazuri, ambele profil informatică. Doar te uiți la ce mașini opresc temporar pe avarii pentru a lăsa copiii în fața porții școlilor și îți dai seama că majoritatea sunt ok financiar, nu există diferențe de statut sau altceva care să iasă în evidență. Privind ca spectator necunoscător, din afară.

Ambele licee arată foarte bine. Clar cel privat e mai modern, nou construit, cu facilități (cel puțin tehnice) de invidiat. Dar și cel de stat, având în vedere că are peste 100 de ani, e foarte bine întreținut, clasele renovate, teren de sport modern. 

Diferența a început însă din primul minut când am intrat în clasă. Elevii de la privat, toți (dar absolut toți), erau în uniforme. Nimic spectaculos, negru cu alb și puțin bleumarin. Dar toți erau mândri de emblema școlii pe care o purtau pe sacouri sau veste. La stat, fiecare după posibilități, branduri diferite, toate la vedere. Nu fac apologia introducerii uniformei în școli de stat, doar m-a uimit mândria copiilor de a purta o uniformă la privat. Reprezenta un statut pentru ei.

La privat, toată lumea în sală, la ora fixă la care știau că începe sesiunea. La stat, e „școala altfel”, ne permitem să întârziem, dormim și noi mai mult, a plouat și a fost traficul mai greoi – timp de 15 minute ușa s-a deschis și s-a închis de vreo 6 ori. Plus cerut la baie de nenumărate ori, deși era prima oră...

Discursul meu de aproximativ 45 de minute a fost oarecum similar la ambele licee. Și, de obicei, interacționez destul de mult cu clasa pentru a răspunde la întrebări, pentru a -i provoca să iasă puțin din bula lor și pentru a afla mai multe despre ei și despre pasiunile lor (și de aici să construiesc ceva diferit pe speech-ul deja pregătit). 

Ei, aici șocul a fost cel mai mare. 

La liceul privat, majoritatea adolescenților erau prin cluburi de robotică, copii pasionați, unii chiar aveau start-up-uri cu care fuseseră pe la hackathoane și expuseseră ideile lor către potențiali investitori. Au fost câțiva interesați chiar de ore de mentorat pentru a-i ajuta să șlefuiască mai bine ideile. Toți știau ce vor să facă (cu un plan B bine definit), ce facultăți să urmeze și de ce. Copii de 16-17 ani. Jumătate de clasă a mai rămas încă 30-40 de minute pentru a discuta în privat chestiuni specifice situației lor și despre cum văd eu lucrurile, sau ce văd în mediul antreprenorial.

La stat, prima întrebare din clasă: „Domnu’ ... ce job îmi recomandați ca să câștig cel puțin 3,000 EUR/lună când voi avea 25 de ani?” M-am blocat inițial. Am început să explic despre piramida lui Maslow, că banii sunt importanți, dar reprezintă doar o componentă din ceea ce ne definește viitorul și că trebuie să ne uităm mai complex la viitor, nu doar la partea financiară. Altă întrebare: „Vreau să fiu antreprenor, dar nu am nicio o idee de business, ce mă sfătuiți?”.  Întrebările mele despre ce-i pasionează și ce vor să facă nu prea au avut succes. Capul pe masă (ușor spre somn, dar pot înțelege că era ora 9:00), telefonul sprijinit de penar (chipurile să nu se vadă ca se uită pe TikTok sau Youtube), cafeaua (de specialitate, cu brand imprimat pe pahar) pe bancă, vorbit „în șoaptă” cu colegul de bancă. Dezinteres total. 

Dar nici eu nu m-am lăsat bătut, am insistat.

Am zis: hai să prezint ceva vizual pe tabla inteligentă din clasă. Răspunsul vehement a fost un „NU” din partea profesorului. „Ne iradiază”. Deci statul (sau părinții în multe cazuri) investește în tehnologie, tehnologia e la îndemână gratuit, dar noi n-o folosim că „ne iradiază”.

Mai fusesem la un liceu de stat vara trecută și aerul condiționat era pur și simplu scos din priză pentru că „ne trage curentul” sau „ne bate în cap”, iar copiii erau toți transpirați de nu mai aveau niciun chef de ore.

Am terminat ora. Au fost vreo 2-3 întrebări interesante despre cyber security și impactul AI în piața actuală a muncii.

În fine, școli similare, aceeași zonă a Bucureștiului, majoritatea părinților cu putere financiară similară. Și, totuși, totul diferit în comportamentul copiilor.  Și al profesorilor.

Mă întreb de la ce-o fi. 

Clar, curicula sistemului de învățământ de stat e plină cu materii care n-au sens și obosesc copiii aiurea. Am și eu un copil de 15 ani, văd ce studiază (la stat) și mă uit și eu pe manualele alea. Clar, sistemul de învățământ de stat e depășit, profesorii plătiți așa cum sunt plătiți, instruiți așa cum sunt instruiți la metode și tehnologii noi. 

Dar nu cred că doar asta e. Cred că există o responsabilizare a familiei atunci când dă bani (și nu puțini) pe școlarizare, sunt setate așteptări în familie și asupra copilului. Dar familia propagă aceste așteptări și asupra școlii și asupra profesorilor, pentru că aceștia sunt plătiți din banii lor. 

Și cred că aici e o diferență mare. Noi tot ne bucurăm că învățământul de stat este gratuit. Dar cât de gratuit este el dacă părinții cotizează periodic pentru fondul clasei, pentru remobilarea clasei, pentru rechizite, pentru table inteligente (care nu sunt folosite)? Și, totuși, nu avem pretenții, pentru că, pe hârtie, totul este gratuit. Și fără pretenții, fără a pune presiune pe sistem, fără a crea un parteneriat cu sistemul academic nu se va schimba nimic.