„Breaking news”-urile şi optimismul la români

O întâmplare cotidiană: un ziarist talentat renunţă să mai critice toate relele din România şi scrie un articol optimist. Un fel de floricică gingaşă rătăcită prin multitudinea de pamflete asezonate cu lămâie care apar în mass-media. Autorul a văzut o rază de speranţă, o luminiţă la capătul unui tunel dintr-un minerit milenar românesc, a simţit el că ceva începe să se schimbe în bine pe meleaguri carpatine.

Mai întâi s-a mirat de descoperirea sa, apoi s-a bucurat. În sfârşit, şi-a zis, România începe să se mişte după un sfert de secol de capitalism amorţit şi ”stat de drept” clădit pe lucruri strâmbe. După ce am intrat în hora argumentelor sale, m-am bucurat şi eu. Bravos, naţiune!

Autorul are dreptate. Orice demonstraţie gen Roşia Montană, Pungeşti şi altele pot fi un început la ceva, poate chiar istoric. Am spus-o şi eu, cu ceva timp în urmă. În cursul lecturii, mi-am amintit iar de fluturele care îşi ia zborul de pe coasta estică a SUA, de exemplu, iar zbaterile aripilor sale nasc uneori un uragan peste mări şi ţări.

Lectura e tonică, reconfortantă, dar nu ne pierdem cu firea. Important e cum ne poziţionăm, după lectură. Trecem de partea autorului, începem să sperăm, să gândim pozitiv, să construim ceva pe baza observaţiilor lui, sau reacţionăm cu un pesimism păgubos, care poate fi tradus cu următoarele cuvinte: totul e pierdut, nu se mai poate face nimic?

În aceste situaţii, sufletul omului e o balanţă, aflată într-un echilibru precar, talerul optimist şi cel optimist mişcându-se pe verticală în funcţie de puterea de convingere a celui care îţi bombardează creierul cu idei şi argumente.

Tocmai mă lăfăiam într-o astfel de baie de optimism, iar luminiţa de la capătul tunelului începea să se contureze şi în mintea mea. Vă reamintesc faptul că optimismul e cald, dulce şi îmbătător, dar îţi dă şi forţa necesară să proiectezi ceva, orice, care chiar se finalizează, uneori.

Lăfăiala optimistă nu a durat mult. Breaking news! A început marşul secuilor pe o lungime de zeci de kilometri! Un marş previzibil, ca şi cutremurul din Vrancea, întâmpinate de români cu aceeaşi plăcere. În spatele demonstranţilor observ un zâmbet discret al lui L. Tokes care, negăsind un pic de timp să înapoieze statului român ”Steaua României”, declară sec: ”Sunt mândru de secui!”.

Constat că jumătate din optimismul care mă domina s-a dus pe apa sâmbetei. Cu acest puţin din ce a fost mult, nu mă mai simt în siguranţă. Aflat în această stare, primesc în plină figură un nou ”Breaking news”: un alt scandal între preşedinte şi premier, pe care l-am numit cu ceva timp în urmă ”ca la uşa cortului”.

Aceştia se iau de păr cam la intervale de două-trei zile, dar lupta e complicată deoarece la unul podoaba capilară e prea scurtă, iar la celălalt aproape că lipseşte cu desăvârşire. În această situaţie, spectacolul e un fel de meci nul, existând riscul ca unul dintre ei, uşor de ghicit, să treacă la beregată. După mai multe reprize, meciul se va încheia peste un an, care trece foarte greu pentru unii, dar foarte uşor pentru alţii.

Dacă ar fi numai atât, încă ar fi bine. În aceeaşi zi urmează alte atacuri la baionetă Băsescu-Antonescu, apoi Antonescu-Băsescu, primii doi oameni în stat. Dar, ca tabloul să fie complet, al doilea om în stat se ia la trântă dreaptă  cu cel de-al treilea, iar când aceştia, aliaţi fiind, fac pace încă o dată, şi încă o dată, se năpustesc împreună către cel din vârful piramidei, care le râde în nas, şi tot aşa.

Totuşi, după atâtea evenimente stresante, nu disper, mai am o doză mică de optimism, nu e capătul lumii. Ca să mă mai îmbărbătez, apelez la înţelepciunea românului cea de pe urmă: ”E bine aşa rău”. Mă simt bine şi aşa: am doza necesară de speranţă care îmi asigură supravieţuirea. Aşa gândesc românii, aşa gândesc şi eu.

Dar, ca un făcut, sunt lovit din nou cu un ”Breaking news”, un fel de croşeu de dreapta care era să mă arunce la pământ. ”Eu mă întâlnesc în fiecare zi cu penali!”, spune al doilea om în stat, surprins că s-ar fi întâlnit într-un restaurant cu persoane de acest gen.

Noi bănuiam că avem în Parlament, în Guvern, în alte instituţii, cca. un penal pe metru pătrat, ceea ce ne-ar asigura un prim loc pe plan european, dar nu mai mulţi. Din spusa candidatului la prezidenţiale reiese clar că avem mult mai mulţi, că ar putea fi penali aproape toţi, din moment ce zilnic se calcă pe picioare între ei. Dacă te mai uiţi şi la ce se întâmplă în teritoriu, te poţi întreba: suntem cumva o ţară de penali?

În această situaţie, sunt aproape dispus să trec în tabăra pesimiştilor, care se pare că sunt mai vocali. Asta înseamnă să depun armele. Cu un optimist în plus, sau în minus, se face primăvară oricum în ţara asta, dacă e să se facă.

Dar, nu am luat încă o hotărâre definitivă. Dacă prezenţa mea în tabăra optimiştilor, a celor care văd că paharul arată plin pe jumătate (argumentele trebuie să le descopere fiecare – s.a.), e importantă? Dacă ziaristul la care ne-am referit are dreptate până la capăt?

Stau cu lucrurile împachetate în mijlocul drumului. Îmi trebuie doar un bobârnac s-o iau într-o direcţie, sau alta. Dacă nu mi-l dă nimeni, în scurt timp îmi revin şi hotărăsc eu cum să procedez.