„Basmania” lui Valentin Nicolau

0
0
Marius Manole, Valentin Nicolau şi Coca Bloos, la lansarea volumului „Basmania”, la Târgul Gaudeamus 2014
Marius Manole, Valentin Nicolau şi Coca Bloos, la lansarea volumului „Basmania”, la Târgul Gaudeamus 2014

Scrisă de un autor aflat în căutarea unor locuri mai bune decât planeta Pământ şi a unor stări mai bune şi mai generoase decât cele pe care le trăim în stare de veghe, apărută la sfârşitul anului 2014, „Basmania” lui Valentin Nicolau este doar în aparenţă o joacă de copii.

A fost odată ca niciodată un dramaturg care scria cu mare uşurinţă. A făcut asta ani buni, a publicat texte dramatice în mai multe registre, unele de un realism înşelător, altele mai ancorate în zona macabrului absurd etc. Şi, într-o bună zi, dramaturgul s-a trezit că scrie o poveste care se petrece în Basmania, ţinutul basmelor, unde Băsmuitorul cel Cumplit face legea şi unde se întâmplă lucruri tare ciudate, căci nimic nu mai e cum era, cum ar fi trebuit să fie, cum se cuvine, cum se crede, cum se imaginează... Aşa a apărut „Basmania” lui Valentin Nicolau, un roman fantasy care creşte din punctul în care se întâlnesc multe elemente de basm. O proză cu o remarcabilă densitate de personaje şi întâmplări, o proză cu care uneori ai sentimentul că nu ţii pasul, ivită dintr-o fantazare pe care numai copiii mai mari o pot urmări, căci imaginarul autorului depăşeşte cu mult imaginarul micuţilor.

Scrisă de un autor aflat în căutarea unor locuri mai bune decât planeta Pământ şi a unor stări mai bune şi mai generoase decât cele pe care le trăim în stare de veghe, apărută la sfârşitul anului 2014, „Basmania” lui Valentin Nicolau este doar în aparenţă o joacă de copii. O carte cu înfăţişarea feerică, cum rar se publică în România, şi un un interior tulburat, în care nimic nu e la locul lui: totul e invers, frânt, rupt, tulburat, fără chip, fără identitate, răsturnat, neterminat. Aşa sunt locurile, obiectele, personajele, întâmplările, lumile din „Basmania”.

Aceasta este ultima carte scrisă de Valentin Nicolau (volumul de texte dramtice în curs de apariţie la Editura Nemira a fost conceput înainte, dar propus spre publicare după „Basmania”), ceea ce face ca cititorul avizat să găsească în ea o mulţime de semne relevante şi revelatoare nu pentru bibliografia, ci pentru biografia autorului, plecat dintre noi la aproape două luni de la apariţia volumului. E aceeaşi tentaţie omenească, venită din încercarea disperată de a înţelege, atunci când raţiunea refuză să ofere explicaţii...

Întoarcere la origini, evadare în altă realitate, sfidare a concretului şi a raţiunii, anticipare a unei alte realităţi sau pur şi simplu o joacă de dragul plăcerii de a scrie şi de a citi? Toate astea la un loc şi, de fapt, mai mult, ultima carte a lui Valentin Nicolau este ca un uriaş hohot de râs în faţa unui abis de neînchipuit, de care „se sparie gândul”, vorba cronicarului de altădată. Prăpastia de negândit, Răspântia Gândurilor, aşa cum se şi intitulează, de fapt, acest prim volum dintr-o trilogie pe care scriitorul n-a apucat decât s-o înceapă, este spaţiul de trecere spre care curge, ca un flux, această primă parte a poveştii:

„Răspântia Gândurilor e un loc de neînchipuit. De aceea nici nu-ţi dai seama că te afli acolo. Poate doar senzaţia că eşti la egală distanţă de orice gând. Că nimic nu te mai gândeşte. Nimic nu-ţi dă de gândit că ai fi putut ajunge acolo, căci în acel moment ai şi trecut în altă parte. Gol, gol, gol... Niciun gând, nicio fărâmă de gând, nici umbra unui gând... Acolo e Răspântia lor, căci numai pronunţarea cuvântului ˂gând˃ şi te aruncă în afară.”

Sub semnului umorului şi al seninătăţii, al grotescului şi al absurdului, stau şi povestea în sine, şi ilustraţiile inspirate semnate de Tudor Popa. În Basmania, ţinutul basmelor, unde domneşte Băsmuitorul cel Cumplit care nu prea mai visează în ultima vreme, ceea ce perturbă echilibrul dintre lumea basmelor şi lumea oamenilor şi pe el însuşi îl face morocănos şi crud, e plin de făpturi haioase şi poznaşe, parte dintr-un imaginar fără margini. Şi totuşi, o gravitate palpabilă pluteşte ca un abur cenuşiu peste povestea plină de culoare. Citind cartea, imposibil să nu observi distanţa dintre cromatica şi stilul ilustraţiilor şi tonul voios şi ironic al scriiturii, pe de o parte, şi o anumită propensiune spre obscur/necunoscut/neterminat. În „Basmania” te trezeşti faţă în faţă cu cioburi de suflet, Memoria Putredă, Soarele Negru de Andezit, Sala Chipurilor Pierdute, Uşa-Neuşă, Locul care te piere, Capătul de întuneric, Umbre şi Licăriri...

basmania

Oximoronul şi antifraza fac legea în acest prim roman fantasy care, citit cu atenţie şi asociat inevitabil cu dispariţia bruscă a autorului, îţi îngheaţă zâmbetul pe buze. Hohotul de râs în faţa Marelui Gol pe care noi, oamenii, îl umplem cu poveşti –impresia de lectură mărturisită de Cătălin Badea-Gheracostea în recenzia sa din „Observator cultural” – trece şi lasă în urmă altceva. Aşa cum şi în romanul acesta obsedat de dispariţia visului/poveştii totul trece şi ajunge, la un moment dat, la Răspântia Gândurilor. Dar nu e motiv de tristeţe, căci de aici începe o altă poveste. Faptul că nu e scrisă nu înseamnă că nu există.

Uşor de spus, acum, ce nu este „Basmania”. Nu este un basm cult, gen de altfel nu tocmai foarte prezent în literatura română, nu este o joacă pentru copii, nu este o fantezie pastelată despre lumea poveştilor, plină de personaje ţâfnoase, cu nume şi identitate de un umor irezibil – Aricioşenia Sa, Blegovici, Bosumflarea Sa, Infanta Hlizita, Terchea-Berchea etc... Nu este o carte de aşezat într-o categorie şi într-o bibliotecă în care să stea cuminte, căci s-ar putea plictisi groaznic, dacă n-ar avea atâta imaginaţie pe care s-o lase să zburde peste nori şi ţinuturi fără nume, peste palate şi împăraţii şi peste bizarul, luminosul Neica-Nimeni, care avea prostul obicei de a schimba sfâşitul poveştilor...

Şi totuşi, pentru cine este „Basmania”? Pentru oricine are nevoie să râdă şi e dispus să se joace în gând cu obiecte adesea de-a dreptul suprarealiste, cu creaturi trăsnite, care te trimit cu gândul la nu ştiu câte cărţi şi tablouri din lumea întreagă şi din toate timpurile, cu orizonturi îndepărtate, dar atât de prezente. Pentru oricine acceptă prezenţa contradicţiei în orice, oricând. Pentru oricine e curios să citească o carte care nu prea seamănă cu nimic.

 

 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite