
Timbrul cultural. Cum devine librăria muzeu
0
Pe 14 februarie, în prima sâmbătă din viaţa noii librării Cărtureşti de pe Lipscani, clienţii se pozau în clădirea reamenajată ca în faţa piramidelor egiptene, ca la Luvru sau, oricum, ca într-un muzeu.
Hoarde întregi invadau librăria precum abonaţii magazinelor vestimentare care dau buzna la reduceri. Nici gând de reduceri în locul cu pricina, e drept, un spaţiu chic, occidental, bine venit. Lumea era pur şi simplu ocupată să se fotografieze cu telefonul mobil într-o librărie. Pesemne că nu mai văzuseră aşa-ceva sau voiau cu toţii să le arate şi altora că au călcat într-un asemenea loc, atât de pricopsit, cu mai multe etaje, cum nu s-a mai pomenit în urbea lui Bucur. Ţară tristă, plină de umor, vorba poetului. Ştiţi dumneavoastră care.
În aceeaşi săptămână în care se inaugura acest spaţiu în care, teoretic, cărţile nu trebuie tratate ca nişte exponate de muzeu, începea să se audă despre legea timbrului cultural, o iniţiativă „caritabilă” a parlamentarilor PNL Varujan Vosganian, Gigel Ştirbu (o autoritate, fără îndoială, doar a fost şi ministru al Culturii) şi nu mai contează cine. Ştiind dumnealor că intelectualii şi creatorii – aşa scrie în proiectul de lege, în care cuvintele se pierd în contururi semantice vagi – au probleme cu capitalul financiar, s-au gândit să-i ajute: să ia de la privaţi ca să dea la privaţi, printr-o lege specială. Cel mai firesc lucru din lume, nu-i aşa? Iar banii să se strângă la Ministerul Culturii, care să-i rostuiască drept „uniunilor de creatori”.
În această ţară în care librăria devine, în anul 2015, o „chestie” specială, cumva obscură, în care e mişto să te pozezi, că dă bine pe Facebook, iar cărţile sunt nişte obiecte rare, care merită imortalizate, pentru că nu fac parte din viaţa cotidiană, se trezesc câţiva aleşi ai poporului, dornici să sară în ajutorul artiştilor („în vederea susţinerii şi dezvoltării culturii naţionale în diversele ei forme de exprimare artistică: literatură, cinematografie, teatru, muzică, folclor, arte, plastice, arhitectură, divertisment, în scopul protejării şi conservării moştenirii culturale, dezvoltării creativităţii contemporane, promovării valorilor culturale, se instituie timbrul cultural”). Nu cu fonduri de la stat, ci cu fonduri strânse la un organism de stat, în baza unui mecanism legiferat care seamănă cu şantajul, dar orice asemănare e pur întâmplătoare, ca în operele de ficţiune, nu-i aşa?
Pe scurt, dacă aleşii votează năzbâtia, în librării vor ajunge cărţi mai puţine şi mai scumpe, că şi aşa erau ele ieftine raportat la puterea de cumpărare a românului din clasa de mijloc. Fiecare exemplar va trebui să poarte un timbru ca să se poată vinde, iar accesoriul va însemna bani pentru Imprimeria Naţională (aşa zicea proiectul de lege iniţial) şi pentru Ministerul Culturii. De ce? Pentru ca aceşti bani să fie distribuiţi uniunilor de creatori, nu am spus deja? E cumva ceva neclar aici?
Dacă tot vorbim despre creatori şi ne lamentăm fără încetare că românii citesc (orice) din ce în ce mai puţin, că există nenumărate oraşe fără o librărie (care nu e papetărie, dar mulţi încă n-au aflat), e limpede că timbrul cultural este soluţia! De ce să nu plătim cu toţii şi mai mult?! Sprijinirea uniunilor cu pricina – nu ştim care, că din textul proiectului nu se înţelege, dar de ce să ne împiedicăm în detalii? – are un preţ. Acesta, care trebuie plătit de producător şi de consumator, spre binele unei terţe părţi. Căci aşa a decis... statul.
Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, simţind frisonul care a cuprins tot junele trecător pe vechii Lipscani la vederea noii librării, un decor mai „cu stil” pentru pozele de pe Facebook (că la cărţi nu avea mai nimeni timp şi loc să se uite în îmbulzeala generală) şi auzind cele câteva voci care s-au ridicat împotriva unei măsuri care ne afundă şi mai adânc în noroi, nu pot să nu mă gândesc la iadul acela care, zice o vorbă (care, apropo, nu-i aparţine lui Dante, cum se tot spune), e pavat cu bune intenţii. Sau prezumţia de bune intenţii face parte din ipoteza optimistă?