Poveştile tulburătoare ale copiilor care desenează ca să trăiască, pe patul de spital

0
0

Asociaţia P.A.V.E.L. (Asociaţia părinţilor copiilor bolnavi de cancer, leucemie şi anemii grave) e de-acum mare, doar a împlinit optsprezece ani. Pornită din iniţiativa unui grup de părinţi cu copii bolnavi, a funcţionat ani întregi pe bază de voluntariat. O parte din picturile, desenele şi poveştile copiilor care fac terapie prin artă s-au strâns în splendidul volum „a-casă. Despre copii, iubire şi culoare“, conceput de Mihaela Şchiopu.

Anul trecut, o parte din picturile, desenele şi poveştile copiilor care fac terapie prin artă s-au strâns în splendidul volum „a-casă. Despre copii, iubire şi culoare“, conceput de Mihaela Şchiopu, artist, terapeut prin artă şi profesor la Universitatea de Arhitectură Ion Mincu şi la Şcoala de spital P.A.V.E.L.

În această carte pe care n-am văzut-o prin librării, o carte ce merită căutată la Asociaţia P.A.V.E.L şi citită cu sufletul la gură, veţi descoperi casele pe care şi le închipuie nişte copii chinuiţi de suferinţe nemiloase. De fapt, veţi vedea foarte limpede în interiorul lor, unde se zbat forme care ajung uneori pe hârtie, sigur, au ajutorul terapeutului. Minunile lor, fie ele trenuri, păsări, pisici, balene, zâne, îngeri şi câte şi mai câte, stau cuminţi în paginile unui album despre care nu prea-ţi vine nici să vorbeşti, nici să scrii. Se prea poate să te simţi ridicol, stupid, inutil după ce-l citeşti. Se prea poate să ridici din umeri – confuz, intimidat, cu sentimentul că eşti un privilegiat. Se prea poate ca expozia de culoare din desenele copiilor, uneori umorul lor, imaginaţia lor nebună (Maria, 3 ani, a desenat casa unde doarme ploaia; Cristi, 5 ani, a făcut nişte stele şi explică: „Noaptea stelele sunt mai mari decât casele. Cerul se umple şi se-aude cum ele stau de vorbă şi mai fac şi tabla înmulţirii, ca să n-o uite“) să te dezarmeze. Semnalez acum şi aici această carte din convingerea că ea trebuie să ajungă la cât mai mulţi oameni, mari şi mici. Nu ca să vadă într-un alt fel suferinţa, ci ca să poată vedea, în primul rând, lucruri despre ei înşişi. Altfel spus, o carte e mai mult decât... o carte. Citiţi, vă rog, povestea de mai jos, pe care am ales-o spre exemplificare.



Povestea lui Fifi, a lui Fafa şi a oceanului de suc (Bianca, 6 ani)

image

„Fifi şi Fafa erau două pisici verzi nedespărţite. Amândouă aveau umbrele la fel, care să le ferească de valuri. Trăiau pe marginea unui ocean de suc de stafide. Dimineaţa îşi muiau mustăţile în ocean. Ca să nu mai fie creţe. Nu le plăceau mustăţile făcute permanent.

Într-o zi, Fafa a căzut în suc, stând de vorbă cu o perie de dinţi cam grasă. Oceanul a furat-o şi pe urmă a aruncat-o în sus, direct pe un peşte cu blană. Fifi a plâns mult. Era prea singură.

Într-o zi de marţi, Fifi s-a sculat şi a văzut o stradă în ocean, direct în faţa ei. Sucul făcea munţi pe lângă astfalt, la stânga şi la dreapta. Fifi nici nu ştia cum arată coada lui Fafa, aşa de mult timp i se părea că trecuse. Departe, în zare, se auzea o răsuflare grea. Era peştele blănos, care sforăia de mama focului. Fifi s-a uitat amărâtă, crezând că o să zărească măcar un pic din Fafa. Dar nimic. Strada se oprea înainte de a putea ajunge la peşte. Aşa că Fifi s-a făcut ghem şi s-a culcat, prăpădită.

Stelele de jeleu sclipeau parfumate, însă Fifi nu ajungea nici măcar la o gheruţă de-a lor. Dimineaţă, în ceaţa grea, ghici două urechi scufundate în blana peştelui plutitor. Era Fafa, sora ei. Ar fi recunoscut-o dintr-o mie. După vârfurile verzi. Însă tot era prea departe, deşi peştele se mai mişcase între timp. Se făcu din nou noapte. Din cer coborî un fir auriu, de care Fifi se prinse disperată. Fără Fafa, n-avea chef de nimic, deci trebuie neapărat să ajungă la ea. Cerul strălucea şi oceanul zăcea, fără să-i pese. Fifi nu ştia să înoate, aşa că tremura din tot corpul. Se gândea: Ce sunt eu? O pisică zgribulită, înfăşurată într-un fir de aur, care pluteşte sub stele. Cu gândul la Fafa. Era frig, avea blana ciufulită şi nasul uscat. Adormi la loc.

În zori, auzi un mieunat dedesubtul ei. Fifi se legăna în aerul îngheţat, atârnând de firul mic. Deasupra peştelui. Îşi aminti că era umbrelă. Se desprinse de firul auriu cu groază, dădu drumul la umbrlă şi ţipă: Fafa, vin! Ateriză pe blana peştelui uriaş direct lângă surioara ei. Îşi înnodară cozile şi dormiră nas în nas până la adânci pisineţe.“

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite