Atenție, se (între)deschid ușile. Urmează stația Vilnius, peronul pe partea dreaptă
0În partea noastră de lume, există opinia, aproape general împărtășită, că NATO, la fel ca și Uniunea Europeană, reprezintă nu numai un club select, camaraderesc, dar și un drept natural pe care îl au toate statele care, la un moment dat, decid că e momentul să solicite să facă parte din club.
Dacă vor prosperitate, optează pentru UE, dacă au nevoie de securitate, de mai multă securitate, solicită să facă parte din NATO.
Marea majoritate vor în amândouă.
Procedural e simplu, nu e nevoie decât de o cerere, organismele de conducere colectivă ale celor două organizații se întrunesc, votează și acceptă.
Numai că, vorba domnului Josep Borell, de prin octombrie 2022: ”Europa este o grădină. Cea mai mare parte a restului lumii este o junglă, iar jungla ar putea invada grădina”.
Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate a explicat ulterior că a fost doar o metaforă, nu a vrut să spună ce s-a înțeles că ar fi vrut să spună, a și cerut scuze celor care au interpretat în cheie proprie acest mesaj, dar, știți dumneavoastră, gura diplomatului adevăr grăiește.
În această perspectivă de ”realpolitik”, era să zic ”realbotanik”, lucrurile devin ceva mai complicate.
Nu mai e vorba doar de un algoritm simplu ”m-am decis – fac cerere – se acceptă – devin membru”, ci se intră într-un proces complicat gen ”cerere și ofertă”, în care aspiranții sunt puși să treacă niște probe, să ofere garanții, iar juriul, format din toți membrii clubului, cercetează, cu severitate sau cu îngăduință, după caz, dosarele candidaților.
Iar, la sfârșit, este DA, sau NU, cu varianta ”mai veniți la toamnă!”
Sigur, candidatul poate bombăni, până la reprogramarea pentru restanțe atâtea se pot întâmpla, dar asta e, cluburile au reguli.
Pe care, uneori, le respectă.
***
După această lungă introducere, să trecem la subiect.
În perioada 11-12 iulie, are loc, la Vilnius, summitul NATO, evenimentul care a devenit un fel de Fata Morgana pentru Kiev, totul, de la acțiuni politice la operații militare, desfășurându-se sub așteptarea unor decizii care să facă diferența.
Sigur, speranțele ucrainene au fost oarecum temperate chiar de către secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, reconfirmat recent în funcție pentru încă un an - ceea ce îl poziționează al doilea, deocamdată, în istoria organizației ca lungime a mandatului la conducere -, care a precizat, pe puncte:
- se va aproba un pachet multianual de sprijin pentru Ucraina;
- va fi creat Consiliul NATO – Ucraina, platformă pentru managementul crizelor și luarea deciziilor;
- se va reconfirma că, la un moment dat, Ucraina va deveni membru NATO;
- se vor oferi 500 milioane euro pentru necesități imediate, combustibili și medicamente, se vor oferi inclusiv spitale militare;
- summit-ul va adopta planuri de apărare regionale ale Alianței pe direcțiile Arctica, Europa Centrală și Mediteraneeană;
- nu există o poziție comună a membrilor NATO în problema munițiilor cu fragmentație
- se va reconfirma statutul de amenințare principală al Rusiei, comparabilă cu amenințarea teroristă;
- se va reafirma plafonul minim de 2% pentru cheltuielile militare ale membrilor NATO.
În vorbe se oferă multe, Kievul ar fi dorit, dorește încă, și mai mult decât atât.
Sigur, dacă ofensiva spre sud și est ar fi decurs altfel, aliații ar fi avut alt aplomb.
În absența unor succese reale pe front, s-a ajuns la subiectul ”muniției cu fragmentație”, decizie de neluat în seamă cu un timp urmă, acum devenită deja certitudine, motivată de președintele Biden ca fiind o opțiune de criză: ”altfel, ucrainenii ar fi rămas fără muniție”.
***
La război, patimile nu sunt doar pe câmpul de luptă sau în rândul cetățenilor națiunilor care s-au încolonat în spatele liderilor lor când aceștia au ridicat sabia.
Suporteri sau oponenți ai fiecărei părți sunt peste tot, uneori foarte departe, în definitiv trăim într-o societate globală, în care ne atinge, ne mângâie sau ne rănește orice se întâmplă, chiar dacă evenimentul, acțiunea, războiul se petrec la mii de kilometri distanță.
De pildă, un autor german, dr. Benjamin Tallis, autor, printre altele al cărții ”To Ukraine With Love: Essays on Russia's War and Europe's Future”, ne prezintă, într-o lungă postare pe Twitter, o variantă idealistă a soluției la problematica accederii Ucrainei în NATO:
- garanțiile de securitate oferite de NATO pentru Kiev sunt un subiect important dar o falsă dezbatere. Soluția, unică, este statutul de membru, pentru care nu există, însă, consens;
- o soluție ad-interim ar fi ca Forța Expediționară Comună / Joint Expeditionary Force / JEF să includă și Ucraina;
- există mai multă reținere în SUA (afirmă autorul) decât în rândul membrilor europeni ai NATO privind primirea Ucrainei în Alianță. Motivul este lipsa de apetit a SUA pentru un conflict deschis cu Rusia;
- autorul crede că nu va fi cazul, Kremlinul nu a reacționat la depășirea atâtor linii roșii și nu o va face nici de acum încolo;
- probabil, motivul real ar fi neîncrederea Washingtonului că partenerii europeni își vor asuma cu adevărat mai multe responsabilități în domeniul apărării comune. SUA nu vor să ducă singure această povară;
- soluția ad-interim ar fi singura care ar oferi garanții reale Ucrainei și ar fi exersată în cadrul unei Coaliții de voință a statelor NATO care vor accepta această variantă, fără a fi nevoie de unanimitatea participării membrilor Alianței;
- celelalte variante (parteneriate sau pacte bilaterale de securitate, cum sunt cele ale SUA cu Israel sau cu Coreea de Sud și Japonia) nu sunt la fel de puternice și depind mult de opțiunile de moment ale Administrațiilor de la Washington.
Benjamin Tallis consideră astfel că realiștii, se știu ei, îi știm și noi, fac un deserviciu dezbaterii și că descurajează sprijinul ce trebuie acordat Ucrainei.
Orice altceva decât un semnal puternic din partea NATO ar permite crearea de ”zone gri”, preferatele dictatorilor.
Și, desigur, domnul Tallis consideră că răul a fost făcut la București, în 2008, când Ucrainei doar i s-a fluturat o iluzie.
***
Aceeași opinie despre respectivul eveniment - ”infamul București” – o are și Mihailo Podoliak, consilier al președintelui Zelenski, care solicită Alianței ca la Vilnius să demonstreze ”voință de oțel” și să-i descurajeze pe cei care au intenții rele.
Summitul actual depășește ca importanță suma tuturor întâlnirilor anterioare de acest tip, afirmă Podoliak.
În definitiv, NATO are o responsabilitate istorică și planetară, spune consilierul.
Iar rezultatul poate fi obținut nu prin cuvântări strălucitoare, cât prin decizii concrete: lumină verde pentru accederea Ucrainei în NATO.
Și sprijin larg pentru întărirea militară a apărătorilor Ucrainei.
***
Toate bune și frumoase, numai că atât de hulitul, de către realiști, establisment de politică externă de la Washington (într-o definiție scurtă: suma demnitarilor și funcționarilor, cercetătorilor, analiștilor, ziariștilor... care au expertiză, lucrează sau oferă opinii despre politica externă americană, într-un cuvânt influențează) are și alte păreri despre acest subiect.
Într-un articol publicat recent în Foreign Affairs, Justin Logan (director de studii de apărare și politică externă la Institutul Cato) și Joshua Shifrinson (profesor asociat de relații internaționale la Universitatea din Boston) afirmă, din capul locului, că, dimpotrivă, costurile extinderii Alianței depășesc beneficiile.
Ei încep prin a susține că, într-adevăr, așteptările Ucrainei – și ale unui mare număr de personalități internaționale – sunt foarte mari de la acest summit.
Principala atracție este prevederea din documentul de înființare al NATO care precizează că statele membre se angajează să lupte dacă unul dintre ele este atacat.
Problema este că, deși declarativ se afirmă multe, aproape nimeni din Alianță nu-și dorește un conflict cu Rusia.
Rezistența Ucrainei în fața Rusiei este apreciată drept ”eroică”, dar statele au propriile interese pe care nu ar trebui să și le neglijeze, în condițiile în care, repetă autorii, beneficiile de securitate care ar putea să fie obținute prin admiterea Kievului în NATO sunt depășite de riscurile unei confruntări directe cu Moscova.
Pentru ca lucrurile să fie și mai clare, Logan / Shifrinson o spun cu subiect și predicat ”At the Vilnius summit and beyond, NATO leaders would be wise to acknowledge these facts and close the door to Ukraine.” / ”La summitul de la Vilnius și ulterior, liderii NATO ar fi înțelepți să recunoască aceste aspecte și să închidă ușa Ucrainei.”
Nu e deloc genul de abordare la care te-ai fi așteptat de dincolo de Atlantic.
Ca să dreagă busuiocul, cei doi analiști argumentează, mai departe, că Rusia a fost deja umilită de înfrângerile din Ucraina și de revolta lui Prigojin.
A o umili și mai mult devine, însă, riscant
Un alt argument este faptul că Rusia, chiar și cu Ucraina, este departe de a domina Europa, cu atât mai puțin de a avea impact asupra securității SUA.
Iar ocuparea Ucrainei rămâne pentru armata rusă, așa cum a rezultat din campaniile anului 2022, un pod prea îndepărtat.
Argumentul principal este cel care susține că, așa cum s-a demonstrat după februarie 2022, Ucraina nu are nevoie să fie în NATO pentru ca SUA și aliații să o sprijine eficient în războiul contra Rusiei.
Articolul oferă și alte argumente pentru a demonstra că interesele de securitate ale SUA nu impun calea extinderii NATO spre est, poate cel mai de greutate fiind cel care afirmă că resursele americane ar putea fi necesare ”în altă parte”.
Sigur, e o direcție neprecizată, dar cam toată lumea știe către ce azimut se bate șaua.
Așa, în trecere, cei doi autori afirmă că în timp ce Rusia a demonstrat voință în a accepta lupta pentru a determina viitorul strategic Ucrainei, aliații din NATO nu au arătat aceeași reziliență unanimă.
Și încheie în aceeași notă ca la începutul articolului: „În loc să facă o promisiune discutabilă care conține mari pericole, dar care ar oferi puțin în schimb, Statele Unite ar trebui să accepte că este momentul să închidă ușa NATO pentru Ucraina.” / ”Instead of making a questionable promise that poses great dangers but would yield little in return, the United States should accept that it is high time to close NATO’s door to Ukraine.”
***
Dar numai mâine nu-i poimâine.
Echipele sunt deja în cantonament și, se știe, nu aduce anul ce aduce summit-ul.
”Cap sau pajură”, ”heads or tails”, ”galvos ar uodegos” (că tot vom fi cu ochii pe Vilnius), în traducere aproximativă ”război sau pace”?
Se încarcă comentariile...
