Anotimpul poeziei ca pradă: gânduri despre Daniela Raţiu, Teodor Dună, Borges, Pessoa

0
0

Poetul care zace în fiecare din noi este un poet mediocru. Scriem, români sau nu, poezii, atunci când prea plinul trăirilor îşi cere tribut o formă artistică la îndemână, convenabilă, rapidă: o formă a trăirilor. Dar nu suntem cu toţii dăruiţi cu har, căci, asemeni tuturor harurilor, poezia este o artă. Care cere talent, exerciţiu, teorie.

Poate că şi de aceea unii oameni sunt poeţi: capacitatea de a transpune în versuri, în anumite momente ale existenţei, trăiri proprii care, prin publicare şi răspândire devin universal umane, rămâne un apanaj al unei caste pe care nu o invidiez. Este destinată să-şi piardă geniul în clipa în care ar păcătui prin fericire. Mircea Cărtărescu o spune foarte frumos undeva: a scris versuri când a experimentat o anumită formă de nefericire. Acum nu mai scrie poezii, ci doar proză, şi aceasta este o artă a unui alt tip de discurs. Al unei alte paradigme, şi, probabil, al unui alt tip de maturitate literară.

Destinul, ajutat de unele persoane care au gravitat în jurul meu, la un moment dat, a făcut ca şi eu să fiu un poet mediocru (scriind poezii numai bune de citit pe o bancă sub o lună plină, cum frumos avea să omoare în faşă orice avânt poetic în mine Radu Macrinici), dar să şi reuşesc, mai degrabă bine, forma transcendentală cuvintelor, teoria şi critica poeziei. I-o datorez mentorului meu, George Crăciun, cel căruia nu am apucat să-i spun niciodată cât l-am preţuit. Dar care, sper, a realizat acest lucru într-o altă toamnă albastră ca aceasta, la Paris, când venise la Belles Etrangères, şi când fosta elevă, atunci scriind pentru revista Lire, l-a întrebat: "o mai ţineţi minte pe Iulia, domnule profesor?"

Mi-am trădat, la rândul meu, formaţia primară, literară, dar ca un făcut, într-un anumit moment al fiinţei mele, al existenţei, fac ceea ce facem de fapt cu toţii: norocoşi fiind, între ghilimele, de a fi primit o palmă, cumva, din partea vieţii. Poezia devine atunci stare, încercare, întoarcere, supapă, salvare, mântuire, tărâm al făgăduinţei şi sirogat pentru a fugi de realitate. Toate în acelaşi timp. Poezia este preaplinul inimii. Nu scriem poezii când viaţa ne e lineară, scriem când suntem nefericiţi sau fericiţi, când dăm pe dinafară. Dincolo de a fi doar o mămăligă care plezneşte, poezia este o stare extremă. Ca orice stare extremă, este extrem de periculoasă. Pentru că ne este şi că este, în acelaşi timp, forţă şi fragilitate. Născând poezii suntem puternici şi/sau dăunători când suntem fericiţi sau nefericiţi. Putem face rău sau bine, nouă sau altora, prin mesajul extrem de pur şi de cizelat, chirurgical, pe care îl transmitem. Poezia este o armă mortală.

Un gest îl cheamă însă pe altul. Din senin, după ani întregi în care am tăcut, închisă în proza şi jurnalistica unui cotidian pe care mi l-am ales, am învăţat să mă exprim. Să răspândesc sentimentele peste tot, cum mă tachina un prieten. In cotidian, pe reţelele sociale, în articole, ca un şuvoi al unui izvor care a fost petecit, potcovit, închis şi ascuns prea mult timp. Prea multe decenii în care învăţasem că decenţa şi eleganţa sentimentelor sunt necesare. Poezia mi-a tăbărât în corp şi în suflet prin toate felurile cu putinţă. Dar cea mai minunată formă a fost, este, cea a acelui "nimic nu este întâmplător". Am primit cadou, de la persoane pe care nu le cunoşteam, dar a căror frumuseţe am descoperit-o astfel, volumele lor de poezie: vorbesc despre Teodor Dună, despre Daniela Raţiu. Am ascultat, sub copac, la festivalul Dilema Veche, de la Alba Iulia, poezia unor Svetlana Cârstean şi Ioana Nicolae. Diana Elena m-a ajutat să descopăr poezia lui Borges, iar prietenul de care vă spuneam, şi care se va recunoaşte aici, m-a îndemnat, prin două fotografii ale bibliotecii sale, să-mi doresc să deţin, ca Diavolul sufletul lui Faust, volumele de poezii semnate de Borges, întocmai, şi de Fernando Pessoa. Trăiesc, de câteva luni, înconjurată de o anumită formă de poezie, pe care o descopăr cu voluptate, cu sete, cu dor. Cu toate acestea durând.

Citesc poeziile lor, poeţi din epoci diferite, cu vârste diferite, cu creionul în mână. ESte forma mea, proprie, de a-mi însuşi versurile lor, de a nu le uita, de a le "marca" cu un imaginar fier roşu. De a le tatua cu amprenta mea. Ştiu că sunt şi "femeia adevărată, cu prea multe cearcăne", din poezia lui Dună, ştiu că uneori "mor liniştit, zile în şir, şi nimeni nu află", aşa cum descântă practic toate poemele din "De-a viul", volumul apărut la editura Cartea Românească, în 2010.

Poezia sa, directă şi nemiloasă, are puterea unei securi a destinului. Nimic nu este viu în ea, sunt cuvintele unui om prea mort deja, pentru a mai putea simţi ecoul inimii sale, dar totul este palpabil. Are un puls inegalabil. Poezia lui Teodor Dună este, aşa cum mi-a scris chiar el, "un infern foarte frumos, în care noi rămânem mereu ceilalţi, şi ceilalţi nu devin niciodată noi". Este, prieten drag care nu eziţi, aspru, să mă trimiţi mereu la colţ, adevărat. Orice text e perfect impenetrabil.''Publicul'' nu pe tine te înţelege, ci propria lui viaţă; asa a fost mereu.

Dar, dacă nu ar fi aşa, de ce am mai citi poezii? De ce s-ar mai scrie? Poeţii scriu ceea ce simt, aruncă asemeni unui lest prea plinul lor, trăirea lor, sperând că va atinge coarda celor care îi vor citi. Umani suntem, şi a greşi este uman. Colonizăm fără nici cea mai mică ruşine sentimentele poetului şi ne place, ni-l însuşim, pentru că ne vorbeşte o limbă a noastră, la un moment dat. Altfel, poeziile lui s-ar duce la gunoiul istoriei. Poezia devine eternitate când vorbeşte despre lucruri universal valabile. Trăiri şi micimi universal valabile. Despre dragostea, care este comună şi lui nea Lecu, şi se sfârşeşte rău, dar şi despre iubire, ca fiind "numele unei femei", pe care un Borges, de exemplu, "îl poartă" în sine ca pe o rană mortală. Suntem, da, nişte paraziţi ai poeziei, dar noi facem, cu colcăiala noastră similară viermilor, universalitatea poetului, în absolut.

Daniela Raţiu îmi mărturisea, la distanţă, că poeziile din volumul "Ciorap cu firul dus", editura Marineasa, 2005, corespund unei alte epoci: "acum scriu altfel. Alea au fost o perioada. Scrisul evolueaza". Am luat gestul ca pe o dedicaţie care ar fi urmat să o facă pe acest volum preţios, recuperat în viteză din faţa Facultăţii de Drept din Bucureşti, într-o toamnă care, subit, nu a mai fost a mea. Poate, poate că Daniela Raţiu are dreptate şi că ea, cea de acum, este mai deschisă prozei. Dar versurile ei, surprinzător deschise, asemeni scrisului lui Radu Bata, înt-altă ţară şi într-o altă dimensiune, spre un mozaic de interpretări ancestrale, ascund lipsa virgulei şi al oricărui alt semn de punctuaţie ca pe o pradă foarte dragă. Poezia Danielei este un oraş în oraş, un univers al realului, al cotidianului foarte cerebral, visceral şi aproape vulgar prin felul gelos în care se impune, în care însă totul devine posibil şi imposibil în acelaşi timp: tramvaiul să se îndrăgostească de o floare, femeile să devină "creaturi absurde/cu tălpile lor abia atingând pământul/ascunzând în spatele generozităţii tristeţea/şi dorul după bărbatul care niciodată nu va fi inventat/după bărbatul care niciodată nu va părăsi lutul/după bărbatul pe care nu îl primeşte nici măcar imaginaţia".

Are dreptate, Daniela Raţiu, şi când condamnă efemeritatea Internetului (oare de aceea îl scrie cu minuscule?), şi când vorbeşte despre bariere, titlul unei poezii minunate, de altfel:"departe de ochii curioşi ai ziarelor nu sunt decât barierele fricii noastre de iubirea unui secol expirat pus la arhivă".

Suntem, aşa cum încerc să vă conving, doar produsele directe ale fricii celorlalţi, ale speranţelor şi ale lucrurilor pe care ceilalţi le aşteaptă sau nu de la noi. In funcţie de ceea ce suntem la un moment dat trecem pe lângă poezie ca pe lângă o femeie tristă, sau ne oprim şi ne înecăm în versuri ca în cicatricele unei femei foarte adevărate, venite de dincolo de timp şi epoci. Resimţim poezia ca pe o pasiune a îndrăgostirii sau o îmbrăţişăm cu tandreţea unui amant orb, care ştie, şi aici ajung la Borges, că iubirea este pace. "Aceasta este deci iubirea. Unde să mă ascund sau unde să fug?/Căci cresc pereţii închisorii sale, ca într-un vis înfricoşător./[...]E iubirea../La ce-mi mai folosesc acum talismanele, amuletele,/Practica literaturii/Şi tot ce-am învăţat,/[...]E iubirea.../Iar timpul mi-l măsor în a fi sau a nu fi cu tine. [...] /Căci aceasta e iubirea, simt,/teama şi plăcerea de a-ţi auzi vocea,/speranţa şi amintirile comune,/teribila viaţă trăită în secunde care se succed mereu. Frica de a crea viitorul".

Franţa a descoperit anul acesta poezia de dragoste a lui Borges, definiţia pe care o dă iubirii în "El Amenazado", într-un volum, bilingv spaniol-francez, publicat de Gallimard.

Dacă iubirea este deci pace, ce facem cu tot ceea ce literatura de dragoste a lumii ne-a tot învăţat? Ce facem cu pasiunea lui Romeo şi Julieta, a altor cupluri mitice? Ei bine, facem ceea ce ar trebui cu toţii să admitem: aşa cum există un timp pentru poezie şi un altul pentru proză, un timp pentru a ne recepta şi un altul pentru a ne accepta, există un anotimp al iubirii ca pasiune devoratoare şi altul, după multe alte intervale, al iubirii ca pace. Ca întâmplare a fiinţei care nu are nevoie să fie explicată, nici motivată. Anatole France scria că singura iubire adevărată este cea care nu are motive.

Poezia, identic, este frumoasă şi ne vorbeşte atunci când nu ştim bine de ce. Atunci când bântuim, ca hăbăucii, ca acei foarte simpatici zombii din filmele horror, după versuri, după apă, după o legitimare a sentimentelor noastre. Acesta a fost şocul Pessoa. Un autor pe care l-am descoperit, când eram foarte tânără, la Braşov, când poezia era untul de pe pâine şi sarea din bucate. Când iubirea nu avea nimic de-a face, întocmai cu poezia. Îl redescopăr acum, la peste 40 de ani,şi îmi zic că de fapt nu înţelesesem nimic atunci. Cotidianul meu este ritmat acum de "Operele complete", în traducerea lui Dinu Flămând. Este un exerciţiu plăcut, tot cu creionul în mână, şi cu caietul de citate alături. Ca pe vremuri, căci, între timp, am învăţat că "trebuie să rămâi natural şi calm/În fericire şi în nefericire,/Să simţi aşa cum ai vedea,/Să gândeşti aşa cum ai păşi,/Iar când trebuie să mori, să-ţi aminteşti că şi ziua moare,/Că frumos e apusul de soare cum frumoasă e şi noaptea ce vine.../Şi dacă aşa se petrec lucrurile înseamnă că aşa trebuie".

Poate că mă înşel şi poate că totul nu este decât hazard şi întâmplare. Poate că diferenţa dintre a scrie şi a citi poezii nu este cea dintre dragoste şi iubire. Poate că aruncând tot ceea ce simt, ce citesc, aici, acolo, aiurea, vouă, mie, nimănui, păcătuiesc şi jenez. Dar gestul meu, ca şi al altora ca mine, are măcar meritul de a trezi la viaţă poezii care altfel ar zace în uitare, în neant. Cu poeziile este ca şi cu cei dragi şi morţi: se spune că dacă nu ne gândim din când în când la ei vor muri de tot. Aşa îmi explic şi obiceiul atât de desuet (pleonasm?) dar de romantic, de a publica o poezie pe fiecare ediţie a ziarului, cum o face Ziua de Constanţa: "Tu focul, dar vântul ce-aprinde sunt eu", în "Poetul" lui George Coşbuc.

Avem, cu siguranţă, un raport personal şi unic cu poezia. Depinde doar de noi cum îl cultivăm şi cum îl trădăm. Pentru mine, proaspăt trup ieşit, obligat, dintr-o iarnă extrem de oarbă, şi care, da, răspândeşte ceea ce simte, ca ev viu, crezul este cel al lui Nikos Kazantzakis, din "Raport către El Greco":"există trei feluri de suflete, trei feluri de rugi. I. Doamne, sunt un arc în mâinile tale, întinde-mă, altfel voi putrezi. II. Doamne, nu mă întinde prea tare, altfel mă voi rupe. III. Doamne, întinde-mă cât poţi de tare, cui îi pasă că mă voi rupe". Eu iau rugămintea a treia. Pentru mine, este singura compatibilă cu poezia.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite