Câte ceva despre arta diplomaţiei culturale...

Nu cu mult timp în urmă am avut ocazia, privilegiul aş putea spune, de a modera o dezbatere cu Teodor Baconschi, fost ambasador al României la Paris, Vatican, Lisabona, în San Marino... o personalitate a culturii române cu o îndelungată experienţă în diplomaţie, dar şi cunoscut antropolog, eseist, scriitor.

Găzduită de Reprezentanţa Comisiei Europene din Madrid, dezbaterea a avut loc în cadrul a ceea ce s-a numit Retiro, târgul de carte de la Madrid, o manifestare care durează câteva săptămâni: România a fost ţară-invitat de onoare.

Am pornit demersul imaginându-mi ce ar fi interesant de ştiut despre acest subiect şi felul în care se articulează el astăzi în arta diplomaţiei. Recunosc că mă fascinează ideea, posibilitatea (nu a unei insule!) unei prezenţe dihotomice a conceptelor: o diplomaţie a culturii dar şi o cultură a diplomaţiei. Ambele strâns legate, dar diferite şi legate intrinsec şi de existenţa unui talent al acestei arte.

Foarte direct vorbind, cultura diplomaţiei ar însemna tot ceea ce defineşte practicarea diplomaţiei nu în stil robot, urmând fără convingere regulile care, ele, sunt clare şi aceleaşi pentru toţi diplomaţii de carieră, ci practicarea lor convinşi fiind că aceste reguli au un sens, un rost, o formă, dar şi acel „je ne sais pas quoi“, şarmul care face ca atunci când un diplomat intră în cameră chiar şi tăcerea, ţinuta sau zâmbetul devin arme... diplomatice. Mijloace de comunicare. Sau de apărare, de ce nu. Existenţa unei culturi a diplomaţiei este evidentă, într-adevăr, în acele state în care relaţiile diplomatice nu se definesc doar în ani, ci şi în calitatea relaţiilor existente.

Invers sau în completare, cum doriţi, diplomaţia culturii este, în viziunea mea, acel ceva care face ca uneori, adeseori, mereu, de ce nu, cultura să devină un instrument diplomatic. Spun instrument, deşi nu este cea mai fericită formulare, căci cultura nu pare a fi niciodată canalul prin care se transmite ceva, ci mai întotdeauna, finalitatea ultimă a unor gesturi, demersuri, cuvinte, evenimente. De altfel în acest context vorbim şi despre „accesul la cultură“. Cred însă din ce în ce mai mult că uneori şi chiar în ultimul deceniu din ce în ce mai mult, cultura devine un mijloc prin care diplomaţia îşi exersează şi acoperă domeniul şi teritoriul.

Epoca pe care o trăim, şi care la rândul ei ne trăieşte, este una a comunicaţiei directe, rapide, virtuale. Din ce în ce mai mult. Tot ce reprezintă material imprimat a devenit aproape desuet, ceva situat „hors temps“. Nostalgicii există şi canalele diplomaţiei conservă această cutumă: orice acord, parteneriat, acţiune sau propunere este consemnată  în scris. Felul în care se practică însă diplomaţia s-a schimbat însă fundamental. Şi chiar dacă pe Facebook nu poţi da sau primi un sărut, cum se spune, actul diplomatic trece astăzi prin reţelele sociale, prin imagine, vizite virtuale şi apoi reale; paradoxal, epoca aceasta a lui „cât mai repede, cât mai practic, cât mai succint“ a dus la reinventarea unui obicei de comunicare care datează din vremuri de demult, cele ale lui Herodot, de exemplu: cel de a veni/de a merge să vezi cu proprii ochi. Dincolo de cuvinte, de descrieri, eternul „ce văd rămâne“ s-a întors şi este servit , excelent servit de un alt atu al epocii noastre dar şi de un mare avantaj dat de intrarea în Uniunea Europeană: libera circulaţie. Ce putea fi deci mai potrivit atunci când trebuie să arăţi ceva decât cultura? Ce altă vitrină mai directă, mai autentică, mai caracteristică decât imaginarul cultural? Din acest punct de vedere, România este cu siguranţă câştigătoare. Imaginea are culori, savoare, uneori chiar ecouri şi cu siguranţă este de neuitat.

Institutul Cultural Român a prins acest tren din mers... decizând să se deschidă spre europeni. Dintr-o instituţie care a fost mult timp deschisă în special spre diaspora, cu succes şi chiar necesar, de ce să nu recunoaştem, astăzi ICR cultivă o artă a diplomaţiei culturii care trece dincolo de publicul format din românii plecaţi în străinătate. Este vorba de o dublă deschidere: spre artiştii europenii sau străinii care ar putea, prin ICR, să ajungă să cunoască mai multe despre România, să dorească să vină ei în ţara noastră - pentru a expune, pentru a fi expuşi - devenind astfel ambasadori sine qua non ai României în ţara din care provin. A fost cazul, de exemplu, al portughezei Joana Vasconcelos, care a vizitat România la invitaţia Liliana Ţuroiu, preşedinta ICR, dar şi în cadrul celebrării a o sută de ani de relaţii diplomatice cu Portugalia.

„Încerc să aduc amprenta voastră artistică în lumea mea şi eu să vă prezint, la rândul meu, arta mea. E important să dezvoltăm legături unii cu alţii. Prin deschiderea acestor porţi de cultură, prin deschiderea noastră unii către alţii devenim, spiritual, mai bogaţi. Arta e o călătorie prin care ne îmbogăţim spiritual unii pe alţii“, a declarat artista portugheză Joana Vasconcelos, într-un reportaj pentru Qmagazine. Am putea spune că şi arta diplomaţiei este, de fapt, o călătorie, de la un stat spre altul, dinspre oameni de stat spre alţi oameni de stat. Spre istorie.

La rândul ei, Liliana Ţuroiu, preşedinta ICR, remarca în acelaşi context că desantul artistei portugheze a însemnat un act de cultură a diplomaţiei: „prin cultură putem ajunge în foarte multe locuri, în care nu am putea ajunge altfel, prin procedurile de diplomaţie obişnuite”. Cam despre asta este vorba şi în dihotomia pe care o propun: diplomaţia culturii şi cultura diplomaţiei. În dezbaterea de la Madrid, găzduită de Reprezentanţa Comisiei Europene în Madrid, afirmaţiile fostului ambasador Teodor Baconschi au avut ecou în urechile unui fost diplomat spaniol. Cei doi, deşi total străini unul altuia, vorbeau aceeaşi limbă şi erau de acord cu necesitatea unei culturi a diplomaţiei. Frazele lor rezonau şi în imaginarul Ambasadoarei României în Spania, Excelenţa Sa Gabriela Dancău. Un act de diplomaţie a culturii, parte a unui act cultural pur - participarea României la târgul de carte Retiro - care se desfăşoară într-un spaţiu diplomatic prin excelenţă: Reprezentanţa Comisiei Europene. Un simbol puternic, dincolo de locaţia prestigioasă: suntem acasă, cu aceste concepte, în primul rând în Europa.

Având foarte vii în memorie aceste detalii, nu m-a surprins deloc parteneriatul semnat recent de ICR cu Colegiul Europei din Bruges.

Înfiinţat în anul 1949 , Colegiul Europei de la Bruges  (College of Europe), centru de formare pentru viitorii funcţionari ai Uniunii Europene, reprezintă o instituţie academică europeană de elită care găzduieşte anual peste 300 de studenţi internaţionali. Printre absolvenţii acestei prestigioase instituţii se numără actuali şi foşti premieri, miniştri de Externe, ambasadori ai statelor membre ale UE, oficiali europeni, personalităţi culturale internaţionale. Şcoala de diplomaţi europeni, altfel spus!

9 iulie a marcat semnarea Memorandului de Înţelegere dintre cele două instituţii... de către preşedintele ICR, doamna Liliana Ţuroiu, şi rectorul Colegiului Europei, domnul Jörg Monar. Un gest simbolic semnat în anul a cărui promoţie va porta numele lui Simone Veil, politician francez, fost preşedinte al Parlamentului European şi fost ministru al sănătăţii în Franţa. Sigur, primul gest realizat este pasul înainte spre mai buna promovare a limbii române în cadrul acestui Colegiu, prin organizarea de cursuri de limba română. Dar vor urma ulterior, conform informaţiilor puse la dispoziţie de site-ul ICR, „organizarea de conferinţe academice, promovarea activităţilor de formare lingvistică şi de diplomaţie culturală ale ICR Bruxelles în rândul studenţilor colegiului“. Şi mai mult, conform celor declarate de Liliana Ţuroiu, „ICR va lucra cu marile universităţi româneşti pentru organizarea unor evenimente de tipul celor prevăzute în acordul de colaborare. Promovarea pe care o poate oferi Colegiul Europei din Bruges marilor programe în care este implicat Institutul Cultural Român – Centenar, Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, Sezonul România-Franţa, participarea României la Festivalul Europalia -, este, de asemenea, una importantă“. Preiau de aici şi fraza „marile programe în care este implicat ICR - Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene“. Un act clar de implicare a culturii în arta diplomatică, deci o diplomaţie a culturii.

Stricto sensu, Memorandumul este important şi interesant, Colegiul Europei fiind deja invitat să fie prezent la viitoarea conferinţă internaţională a ICR, pe tema diplomaţiei culturale. Simbolic, este o dovadă în plus că astfel cultura română îşi recapătă locul avut cândva: de ambasador al României în lume. Nu a fost oare Lucian Blaga unul dintre cei mai străluciţi ambasadori ai României în Portugalia, patria lui Fernando Pessoa? Iar inversul este şi el valabil. Sezonul Franţa-România va demara în decembrie cu un capitol intitulat mai degrabă Sezonul România-Franţa, căci este vorba de activităţi culturale, economice... diplomatice... care se vor desfăşura în Franţa, urmând ca din aprilie în iulie 2019 să asistăm în România la activităţi franceze de acelaşi gen.

La capătul unei note de blog, aceeaşi constatare: într-o epocă a grabei, a virtualului, a puţinului, ne întoarcem cu toţii, oameni, state, naţiuni, instituţii, la ceea ce ştim cel mai bine, la singurele gesturi fiabile: a vedea, a ne convinge cu proprii ochi, a povesti cu dragoste, cu pasiune, cu sinceritate, ceea ce am văzut.

„Oamenii cred mai degrabă ceea ce văd, decât ceea ce au auzit“, spunea Herodot. Şi este foarte bine aşa!