Amintiri fulgurante. „Sărbătoarea continuă” la Closerie des Lilas

„Dacă ai fost destul de norocos să fi trăit în Paris, lucrul acesta va rămâne cu tine oriunde te-ai duce, pentru că Parisul e o sărbătoare continuă”, așa scria Hemingway unui prieten, în 1950. 

Adevărul e că și eu mi-am dorit obsesiv în călătoriile mele la Paris să ajung la Closerie des Lilas. Știam că această cafenea-restaurant a fost făcută celebră de scriitorii, filosofii și artiștii nu mai puțin celebri care s-au întâlnit într-un univers devenit legendar pentru întreaga Europă și America Latină și, firește, și pentru aristocrația intelectuală românească. 

Timpul petrecut la Parisul care a fost și pentru mine o sărbătoare continuă m-a cucerit și nu știu de ce am întârziat atât să ajung la Closerie des Lilas abia în anii 2000.  

Era în toamna acelui an o toamnă fermecătoare și o dimineață întreagă am fost fericitul captiv al acestei cafenele-restaurant despre care știam aproape tot ce se putea ști despre istoria ei.  

Am descoperit atunci, copleșit de o emoție firească, măsuțele și ele celebre la care au stat la o cafea și la un pahar de vin un rouge personalitățile ale căror nume au rămas înscrise pe o plăcuță de alamă. 

În capătul din stânga al măsuțelor din fața barului, am șezut pe scaunul din fața plăcuței pe care scria Lenin și, în partea dinspre bar a măsuței, se afla plăcuța pe care scria Apollinaire. 

Mi-amintesc că măsuțele erau despărțite printr-un mic culoar care ducea în grădina restaurantului și, la măsuța primă a cafenelei, se afla scris, săpat în alamă, numele filosofului și romancierului Jean Paul Sartre, care a refuzat să primească, cum se știe, tulburând universul cultural mondial, premiul Nobel.

Nu pot să uit emoția și bucuria enormă cu care am descoperit în stânga barului că pe un scaun înalt de bar stătea scriitorul iubit de mine cel mai mult, cu numele gravat de asemenea pe plăcuța de alamă: Ernest Hemingway, despre care Faulkner, laureat și el a premiului Nobel, a declarat: „Hemingway a fost cel mai mare!”. 

Am avut, în dimineața acelei zile, care s-a prelungit cu o masă cu prietenii care m-au acompaniat în acea vizită, prilejul să-l întâlnesc – venit special să mă vadă – pe arhitectul român stabilit de o viață la Paris, pe numele lui Georges Subovici, care a câștigat concursul internațional organizat de primăria Parisului pentru întinerirea și aducerea la înfățișarea inițială a grădinii tufelor de liliac. 

Bănuiesc și azi că pe acel scaun înalt de bar venea dimineața să scrie pagini din Parisul anilor 1921-1926.  

Recitind acum –  a câta oară?! –  Zăpezile de pe Kilimandjaro, am aflat că atunci l-a întâlnit și l-a cunoscut pe poetul român, suprarealistul celebru Tristan Tzara.