Amintiri fulgurante. Domnul colonel sapă răzoarele

În sfârșit, fiica domnului colonel și a finului meu, Titu Ciolompu din Slătioara, a pus mâna pe telefonul lui fiindcă el nu mai aude mai nimic și-mi răspunde în locul lui. Este vorba de Carmen, fiica cea mare cu cele două fete ale ei rămase să trăiască la Londra, spre marea supărare a finului meu Titu, colegul meu de bancă din clasa I.

-         Tata, nașule, e în grădina de zarzavat, sapă răzoarele și îi duc telefonul ca să vorbiți.

-         Bine, Titule și finule, la 92 de ani mai poți săpa cu săpăliga?

-         Ce să fac, nașule, dacă a dat bruma și mi-a ars primele răsaduri. Acum am venit să pun răsaduri noi de pătlăgele roșii, de lăptuci, și de morcovi și păstârnac și, bineînțeles, pun usturoiul și ceapa cuvenite.

-         Păi, mai poți sta tu la 92 de ani aplecat deasupra răzorului?

-         Ce să fac? Stau în genunchi, însă când mă ridic e mai greu fiindcă de la o vreme dimineața mă dor rău picioarele.

-         Mai ai oi?

-         Cum să nu? Am cinci oi și un berbec ca să facă miei fiincă mielul de anul acesta l-am mâncat de Paște.

Are un glas bărbătesc, nițel mai răgușit și mai cenușiu, însă viu, în care se simțea ambiția

-         La oi ce le dai să mănânce, acum, la nceputul primăverii?

-         Am în podul casei baloți de lucernă de anul trecut și mă urc pe scară în fiecare dimineață să-i dau jos. Cu asta îmi încep eu ziua în fiecare dimineață.

-         Și nu mai ostenești la cei 92 de ani ai tăi?

-         N-am încotro, că nu mai găsești niciun om să te ajute și Carmen trebuie să plece la București, are și ea casă la București, și mai are și treburi acolo. Însă, nașule, mă supără rău că nepoatele mele, două, nu mai vor să vină la Slătioara. Am vorbit cu ele la telefon și le-am spus: Tată, la Slătioara e țara noastră, numai la Slătioara puneți capul pe pernă să dormiți în siguranță. La Londra sunteți străine și când deschideți ochii dimineața nu vedeți Măgura Slătiorului ca să fiți împăcate sufletește.

-         Altă lume, Titule, alte generații. Trebuie să te împaci cu povestea asta și să-ți vezi de gospodărie – văd că e mare. Păsări mai ai?

-         Doamne, păzește, cum să n-am. Din ce să trăiesc eu să mănânc sănătos, din curtea mea păsări și ouă, pentru că dacă nu le-aș avea, aș mânca cine știe ce chimicale de la supermarket. Altfel, avem un supermarket mai bogat ca magazinele de la Horezu, unde găsești și leuștean și pătrunjel și toate felurile de salamuri și brânzeturi, dar nimic sănătos, după părerea mea. Și n-aș fi ajuns la 92 de ani cum am ajuns acum. Am 40 de păsări, nașule și să vii și dumneata cum ai promis să vezi acum Măgura, cum a înverzit Măgura noastră cu frunza fagilor și cum au spuzit-o caierele albe ale cireșilor sălbatici și seara vine un miros care te îmbată și nu-mi mai vine să intru în casă, oricât aș fi de ostenit. Și gândește-te că acum vor înflori salcâmii și vin stuparii să facă mierea de mai.

Nu știam că domnul colonel e și poet. Cum îmi descrie el Măgura cu caierele de flori albe ale cireșilor sălbatici și cum așteaptă el să înflorească și salcâmii.

-         Dacă-ți vine să crezi, nașule, eu primăvara nu mă mai uit la Munții Căpățânii, numai la Măgură. Să vii, nașule, la Slătioara să-ți pun un scăunel cu trei picioare în fața cazanului de țuică să facem o țuică nouă din prunele albe de anul trecut, să ciocnim amândoi bătrânește o ceașcă cu fruntea țuicii, să vezi cum ne facem și mai sănătoși.

I-am spus că eu nu mai văd, dar nu ține minte. Și el, ca toți slătiorenii, până toamna târziu, când ninge pe Munții Căpățânii, nu se mai uită decât la Măgură. Măgura e ocrotitoarea slătiorenilor, cum am mai spus în povestea „Ultimul țăran” din Slătioara.

-         Titule, zic eu înainte de a-mi lua rămas bun de la el, să hotărâm azi să vorbim amândoi în fiecare săptămână, eu zic miercurea, să mă simt și eu la Slătioara, până ajung și eu acolo, fiindcă să știi că mă taie la inimă un dor de Slătioara cum n-am mai simțit demult.

Și acum să vedem dacă vom izbuti să ne ținem de cuvânt și să vorbim o dată pe săptămână, miercurea dimineața.

P.S. Memoria crepusculară m-a făcut să uit că prietenul meu, marele critic de artă, exegetul operei lui Brâncuși, Radu Varia, recunoscut mondial, mi-ar fi dat informațiile pe care le public azi aici.

Celebrul sculptor Constantin Brâncuși, în viață fiind, și-a ales locul de veci în cimitirul Montaparnasse, sub o piatră funerară pe care săpase numele lui. Soții Natalia Dumitresco și Alexandre Istrati, care s-au îngrijit de ultimii ani de suferințe grele ai marelui artist, după moartea lui, au hotărât să fie înhumați toți trei într-un nou loc de veci, sub o piatră funerară pe care au săpat numele lor: Constantin Brâncuși, Natalia Dumitresco și Alexandre Istrati, moștenitorii prin testament ai atelierului marelui sculptor, cu tot cuprinsul lui, reconstituit astăzi – cum se știe – într-un spațiu special al Muzeului Pompidou.