Am uitat de aer
0De când locuiesc la bloc, într-un oraş aglomerat, am uitat de aer. Am uitat de copaci şi de posibilitatea unei alei. Am uitat de tufe de urzici după ploaie şi de cum se simte să speli cu furtunul pe jos, prin curte, într-o zi încinsă de vară, doar ca să faci puţină răcoare.
De la 19 ani, de când am plecat de acasă, n-am mai avut parte de viaţa la curte. Uneori am fost mai norocoasă să am aproape un parc, alteori am fost mai ghinionistă – să am aproape un bulevard. Uneori am avut la geam copaci, alteori – acoperişul unei cârciumi. Dar încet-încet timpul a fost tot mai puţin, lucrurile tot mai lungi sau mai late şi, recunosc, am uitat de aer.
Când eram mică, probabil foarte-foarte mică, aveam în curte o bancă albastră, obişnuită, pe care bunică-miu uneori dormea în nopţile de vară prea fierbinţi. Pur şi simplu scotea din casă o pătură şi se culca pe banca aia îngustă şi aparent incomodă, sub cerul liber, şi cred că dormea tare bine. Nu m-am mai gândit la treaba asta de ani de zile, dar ultima dată când am dormit într-un cort s-a întâmplat acum destulă vreme, după ce mi-am scrântit glezna în primele 30 de minute de la începutul excursiei. Apoi, în acea noapte, pentru că am pus cortul în pantă, am dormit jumătate înăuntru şi, inevitabil, jumătate afară.
Uneori, când mă duc acasă, în oraşul meu natal, descopăr cerul. De acolo, din curte, noaptea încă se văd stelele. E uluitor pentru cineva care locuieşte într-un oraş mare să mai poată vedea un cer atât de întins, atât de clar; aproape că te dărâmă, te striveşte, pentru că nu-ţi aparţine, pentru că-i un cer de concediu, e un cer de weekend pe care de luni n-o să-l mai vezi. E un cer de noapte atât de complet, fără luminile mall-urilor din apropiere, ale blocurilor turn, un cer al păsărilor de noapte şi al somnului.
Am uitat de aerul de dimineaţă, în care se ascunde tot binele din lume. Uneori aici totul este atât de blocat încât chiar şi dacă deschizi două ferestre nu se face curent. Uneori praful este de două degete chiar dacă l-ai şters cu o zi în urmă, iar dacă plouă, totul se moaie, se amestecă, se dedublează, mirosurile intră unele în altele până produc un alt miros, din ce-i viu şi ce-i mort în aceeaşi măsură. Uneori aerul unui oraş mare vine la ore speciale şi doar pe anumite străzi, ale căror secrete doar cei de pe-aici le ştiu. Oazele alea cu aer ale oraşului le vezi în poze, simţi din lustruirea asfaltului umed, din felul în care se întind ramurile, că acolo se poate respira. Doar că n-o să ştii niciodată unde, pe care stradă lipsită de maşini, în ce curte umbrită de gutui se află aleea aia visată, în care lucrurile sunt exact cum erau pe vremuri la tine acasă.
În copilărie am avut la geam doi copaci: un liliac şi o lămâiţă. În fiecare dimineaţă de vară primăvară-vară a copilăriei mele mă trezeam cu geamul întredeschis şi cu ramurile care-şi băgau nasul la mine-n cameră. Nu mă mai pot întoarce acolo, în timpul ăla, iar copăceii oricum nu mai există. I-a tăiat taică-miu cred, unul din ei se uscase, celălalt nu mai ştiu ce făcuse greşit. Oricum, a plantat în locul lor o magnolie, şi nici cu aşa ceva la geam nu-i prea nasol să te trezeşti.
Nu ştiu, nu m-am prins încă exact ce e bine şi ce e rău, nu am toate răspunsurile, dar cred că omul trebuie să trăiască în natură, nu printre betoane. Cred că are nevoie de copaci în care să se caţere, şi de pământ, şi chiar şi de insectele alea pe care nu pot să le sufăr cred că are nevoie. Cred că avem nevoie de un pic de aer, oricât de idilic şi de banal ar suna. Nu ştiu cum l-am putea obţine, dar avem nevoie de el.
Uneori, în momentele astea de luciditate, e bine să-ţi pui o dorinţă, pentru că apoi, mai cred eu, uiţi din nou ce îţi trebuie. Ca şi cum la fiecare început de zi o mână gigantică ar veni şi ţi-ar şterge cu buretele din cap tot binele, până te-ar transforma la loc în acelaşi roboţel monstruos şi nenorocit.
Se încarcă comentariile...
