Lavinia Bălulescu

Scriitor. Jurnalist

Eram studentă în anul I la Timişoara, mă duceam la facultate cu o colegă. Treceam printr-un parc, în apropiere de clădirea universităţii, când vedem în faţa noastră o fată care scoate din geantă o conservă, probabil goală (ştiu că pare greu de crezut, dar tipa chiar avea o conservă goală în geantă), şi o aruncă pe jos.

Am şapte ani jumate. Nu pot să-l fac pe 2. Pot să fac orice pe lumea asta, inclusiv, nu ştiu..., să am grijă de o găină, să plantez grâu într-o sacsie, să mătur, am învăţat să citesc de la patru ani, dar nu pot să-l fac pe 2. Ştiu ce înseamnă 2, ştiu cum arată el, ştiu cum îl desenează doamna învăţătoare la tablă, ştiu cum ar trebui să îl fac eu, maică-mea mi l-a arătat de miliarde de ori, dar mie pur şi simplu nu îmi iese.

„Şi atunci vin. Vin cu toţii. Vin peste mine. Iar eu nu am ce face, stau şi îi aştept.“ Terasa Fericirii e un loc trist seara, la închidere, atunci când vânzătoarele târâie scaunele metalice pe ciment, două câte două, iar afară, în ger, rămân câtre patru-cinci bărbaţi care trag de ultima votcă.

Înot într-un bazin. Îmi iau avânt, mă împing cu picioarele în perete, întind braţele ca să-mi fac loc şi înaintez aşa, neoprită, kilometri întregi. Nu e nevoie să-mi mişc mâinile sau picioarele, poate doar foarte, foarte uşor, aproape imperceptibil. Sunt regina scufundărilor, înot într-un râu, într-o mare.

Prima dată când am fost la circ aveam vreo cinci ani. Am stat pe băncuţele alea de lemn, între maică-mea şi taică-miu, încântată de mirosul de balegă şi de rumeguş, şi mi-am dorit să pot mângâia şi eu coamele poneilor. Circul avea şi un elefant, unul singur, care era, cel mai probabil, foarte bătrân, poate chiar orb, aşa îmi imaginam.

Vezi mai multe