Alina Mungiu-Pippidi: Dansînd cu ursul
Nu încape nici o îndoială că Rusia, dată fiind supremaţia ei în domeniul energetic şi militar este cea mai mare ameninţare pe termen scurt şi mediu pentru securitatea europeană. Dacă Rusia nu se amesteca în Siria, de exemplu, nu aveam criza refugiaţilor care a dat o lovitură Europei din care nu ne-am revenit complet nici pînă astăzi.
Chiar dacă pot exista ţări europene ale căror interese sunt mai puţin direct opuse Rusiei decît România, Balticele sau Polonia, şi care pot obţine de la Vladimir Putin înlesniri privind preţul gazului, nu există nimeni în UE sau NATO să se simtă bine cu milioane de soldaţi ruşi şi armament nuclear la graniţe. Există cert o unitate europeană de interese contra Rusiei. Iar diferenţele de poziţii dintre belicoasele ţări de la frontiera cu Rusia, ca noi, ţările vest-europene şi Anglia sunt legitime şi nu reprezintă fracturi iremediabile.
Dar avînd în vedere că acum cinsprezece ani Rusia retrăsese rachete, submarine şi trupe aproape de peste tot, cu excepţia Transnistriei, iar azi sunt toate înapoi, a nu chestiona politica occidentală din ultimii 15 ani, a ne imagina că există o singură abordare şi aceea trebuie să continue indiferent de rezultate, a cere Occidentului democratic să fie la fel de monolitic ca autocraţia lui Vladimir Putin e o eroare şi conceptuală, şi tactică.
Apelul la unitate în Occident e adesea confundat cu acceptarea fără discuţii a punctului de vedere american. Or, americanii au greşit privitor la Irak şi la Afganistan, deşi au existat păreri contrarii şi atunci şi alternative (drone, intervenţii limitate de scurtă durată, etc). Americanii nu ascultă întotdeauna de aliaţi şi nu valorifică destul varietatea de expertiză care există în sînul Occidentului. Unilateralismul caracterizează nu doar administraţiile republicane. Victoria Nuland a devenit celebră cu ”Fuck the EU” al ei, într-un episod de la care s-a ajuns în linie dreaptă la criza de azi. Asta făceau europenii atunci, atrăgeau atenţia că va veni momentul previzibil de azi în chestiunea ucraineană şi trebuie să avem un plan. Altul decît să tot împingem în ruşi că tot vor continua să se retragă. Uite că nu se mai retrag şi s-au înarmat la loc, am ratat momentul istoric.
Ca atare, Emmanuel Macron nu e trădător că se duce la Moscova şi nu se duce să vîndă Ucraina, chiar dacă o avea planuri să arate bine şi în campania lui prezidenţială. Adepţii dialogului au şi ei campanii electorale, ca şi adepţii confruntării ca Boris Johnson. Putem prezuma la toată lumea şi profit politic, şi de aceea nu merită să ne pierdem vremea cu suspiciuni politice, ele sunt prezumate şi acceptate, hai să vedem pe fond.
Putin ne cere garanţii privitoare la securitatea Rusiei, dar şi le-a luat deja. Ele sunt Transnistria, Crimeea, Ucraina de Est pe care deja o are, şi Bielorusia pe care a ocupat-o zilele din urmă, după ce în toamnă s-a speriat că opozanţii sprijiniţi de Occident îl vor da jos pe Lukaşenko (care nu e etern) şi s-a decis că mai bine control direct decît indirect. Garanţii mai bune ca astea noi nu avem cum să îi dăm, şi ce e în discuţie e doar ocuparea directă a întregii Ucraine şi a Georgiei, din care a plecat tot la intervenţia unui preşedinte francez, Nicolas Sarkozy, la precedenta invazie.
Nu are sens să pretindem că noi nu sprijinim opoziţia din Bielorusia sau Rusia, pentru că o facem, din considerente de valori democratice, ca şi strategice. Angela Merkel a trimis un avion să îl salveze pe Alexei Navalny, a fost decizia lui după ce a fost salvat să se întoarcă în gura lupului. Putin nu mai are demult nici o jenă să lichideze pe faţă pe opozanţii săi, oriunde s-ar afla, şi să considere orice sprijin acordat lor ca o ameninţare. Cum şi e. A lichidat oameni în Anglia şi la Berlin, în parcul din faţa sălii mele de sport, şi sentinţa unei curţi germane spune în clar că a fost o comandă oficială.
Cu ursul nu poţi cîştiga la trîntă, nu faci decît să creezi mai multe victime. Trebuie o strategie mai complexă, eşalonată în mai multe etape. Noi nu trebuie să părem uniţi în belicozitate, că un lucru care îl ţine pe loc pe Putin de la mişcări radicale e şi ideea că există ţări din Europa cu care poate vorbi, cu care se poate ajunge la o înţelegere. Foarte bine că există, cînd dansezi cu ursul e bine să ai mai mulţi parteneri, unii să joace bad cop, alţii good cop. E foarte bine că există Macron şi face ce face. Destul să fim uniţi în obiectivele ca deescaladarea, pe termen scurt, şi pe termen lung dezarmarea şi reducerea dependenţei de gazul rusesc, de fluxurile financiare ruseşti, un adevărat pericol în băncile engleze şi germane, de capitalul imobiliar rusesc, că au cumpărat Londra şi Berlinul pe bucăţi, de afacerile cu Rusia, că în Saxonia o firmă din trei din asta trăieşte. Unitatea nu trebuie să o arătăm în discurs, de parcă Putin se sperie el de textele noastre, ci în decizii de durată lungă. Ar trebui să lăsăm UE să negocieze gazul unitar pe viitor pentru toţi membrii şi ţările asociate cu Rusia, de exemplu (asta include Moldova, care luptă de una singură), acolo într-adevăr forţa şi unitatea noastră ne-ar obţine preţuri mai bune (cum am făcut cu vaccinurile, de unde am învăţat nişte lecţii). Dacă facem asta putem să le dăm şi conducta în schimbul retragerii din Ucraina de Est, mai ales dacă avem un plan consistent cum să înlocuim treptat gazul, conform strategiilor noastre verzi pe care aruncăm găleţi de bani fără considerente strategice suficiente. La fel, trebuie să avem un plan financiar comun contra spălării de bani, care acum nu există şi care nu se rezolvă prin sancţiuni individuale şi temporare. Sigur să trebuie să dăm sancţiuni, şi să le agreăm cu toţii, dar nai ales trebuie să agreăm politici mult mai ample şi permanente care ar creşte siguranţa noastră energetică şi financiară contra Rusiei, şi unde cei cu gura mare ca Anglia sunt de fapt foarte vulnerabili, că iau comisioane enorme din spălatul banilor ruseşti. Da, ne-am simţi toţi mai bine dacă ar mai conduce Angela Germania, dar asta e situaţia, şi să nu se îngrijoreze nimeni, cu toate particularităţile ei Germania nu e cu Rusia, sunt doar unii vînduţi, dar din aceia sunt şi la Londra, şi destui, dar nu sunt miniştri sau cancelari.
Dacă admitem că Georgia şi Ucraina nu pot fi decît neutre acum şi pe viitor nu mi se pare că admitem altceva decît realitatea. Dacă putem apăra democraţia în astea două ţări (în Georgia preşedintele Saakaşvili e închis pe motive politice şi nu facem destul să îl eliberăm) neutralitatea lor e un preţ mic. Nu are sens să urlăm că au dreptul – ipotetic – să fie în NATO, cînd ele pierd repede drepturi pe care le aveau deja acum cîţiva ani sub influenţa Rusiei. Poţi apăra ceea ce ai deja, nu poţi vinde chiar ursului pielea ursului din pădure.
Dar mai ales marea miză pe care o văd este să întoarcem pagina şi cursul înarmărilor, să readucem Rusia la starea de spirit în care concepem o dezarmare reciprocă din nou. Data trecută s-au retras numai ei, aşa că nu va fi uşor. Nimeni să nu îşi închipuie că putem obţine asta pe gratis, dar acesta e obiectivul fundamental, şi evident că nu trebuie să sacrificăm Ucraina, Georgia sau Moldova, dar nici nu le putem restitui vreodată frontierele şi desface ce a făcut Stalin cu atîta abilitate, să le facă să includă minorităţi şi teritorii care nu au fost ale lor şi unde locuitorii nu vor să fie georgieni, ucraineni sau români. Vorbim doar de salvarea limitată, a instituţiilor democratice şi acordurilor de asociere cu UE din aceste ţări.
Între timp, arta de a dansa cu ursul necesită pricepere, şi parteneri diferiţi, cîtă vreme avem aceleaşi obiective poate învăţăm să tolerăm diversitatea, că nu copiind brutalitatea rusească o să îi învingem pe ruşi, şi nu cu retorica se cîştigă războaiele.
Deşi au trecut anii, poate sunt utile şi azi articolele mele vechi din România liberă despre cum să înţelegem Rusia sau despre Crimeea. Că din păcate gîndirea şi cunoştinţele despre Rusia nu au progresat prea mult la noi nici în atîţia ani, numai arhiva de la RL a devenit mai inaccesibilă.
Se încarcă comentariile...
