Alegerile din Turcia au adus o singură certitudine majoră și cu valoare de etalon global

Din păcate, se confirmă o tendință care tind să se extindă și să se permanentizeze la nivel global: în principal, în cele mai multe cazuri, votul se dă pentru un lider sau altul, mai puțin sau deloc importante fiind programele politice după care promit că-și vor desăfșura activitate. Context în care platformele partidelor politice pe care le conduc – cu atât mai puțin când e vorba de coaliții- fiind aproape uitate și, în orice caz, extrem de puțin cunoscute în cazul majorității votanților.

Acum în Turcia, dar fenomenul se regăsește din ce în ce mai pregnant în experiențele electorale din foarte multe țări, competiția reală a fost și rămâne una pro sau anti-Erdogan, votul fiind dat pe baza simpatiei sau antipatiei față de personajul politic care, astfel, restrânge toate raționamentele la valoarea statutului său de lider mesianic. El devine purtătorul soluțiilor unic care sunt salvatoarele națiunii, el este singura garanție nu numai pentru îndeplinirea uneia sau alteia din promisiunile electorale dintr-un program politic politic   clasic și perimat datorită apariției unor circumstanțe mereu excepționale și care amenință supraviețuirea națiunii: ființa sa este cea care salvează națiunea, nimeni altcineva nu o poate face și, ca atare, totul se subordonează alegerii sale în funcția care, astfel, se confundă cu preluarea atributelor de conducător absolut.

Iar experiențele trecute consemnate de istorie confirmă că posibilitatea apariției unui asemenea tip de lideri mesianic și căruia i se conferă puteri absolute și pe care le va folosi de fiecare dată la modul extensiv, fără scrupule, este mai mare în momentele de criză și de maximă neliniște socială când, din nefericire pentru toată lumea, chiar populația începe să fie convinsă că, dată fiind starea d degradare a clasei politice, altceva nu mai rămâne decât predarea necondiționată a puterii în mâinile unui singur lider. Aici, începând cu Anticitatea greacă, a fost mereu începutul marii probleme atunci când, în fața pericolului, se accepta ca toate puterile să fie predate Dictatorului, chiar dacă, formal sau nu, exista speranța că acesta, după o perioadă bine stabilită de exercitare a puterii absolute, avea să dea socoteală și să fie judecat pentru modul în care a exersat-o.

Atunci exista justificarea situației excepționale . Acum vedem că derivele de la normalitate nu mai sunt excepționale ci se permanentizează, crizele se suprapun și se dezvoltă în lipsa unei științe a luării deciziilor potrivite și a extinderii corupției în toate straturile administrației publice din ce în ce mai nefuncționale. În paralel, electoratul asistă, absolut neputincios, la eroziunea extrem de vizibilă a valorii sistemului electoral deoarece candidații, de foarte mult timp, se întrec în enunțarea aceluiași tip de promisiuni populiste, din ce în ce mai extremiste în conținut și expresie verbală, încercând să compenseze certitudinea tuturor că nu vor ajunge niciodată să fie puse în aplicare.

Personajul mesianic n-are nevoie să se încurce în multe promisiuni sau să enunțe programe de acțiune complicate pe care să le ducă la îndeplinire partidul sau coaliția de partide care-l susține. Din ce în ce mai mult, este suficientă simpla sa prezență pentru a mobiliza mulțimile alegătorilor „săi”, entuziastă și la nevoie feroce, asemeni oricărei galerii de la meciurile de fotbal, adesea personajele aduse în jocurile de acest gen fiind participanți la ambele structuri de sprijin, politice și sportive. De aici și comportamentul de peluză violentă care tinde să devină regulă de comportament în perioada electorală, în special în ultima perioadă, înainte și după anunțarea rezultatelor finale, oricând contestabile, mai nou practică obligatorie a jocului politic, „încălzind” și apoi incendiind viața socială, dar subliniind importanța recursului la sistemul de „mână forte”, adică, în final, liderul mesianic și ordinea socială pe care o va impune după chipul și asemănarea sa.

Rezultatul este că vedem- și cred că vom vedea din ce în ce mai multe situații de acest fel – că votul se reduce, în lipsa argumentelor credibile, doar la opțiune personală pentru care nu mai contează, sau contează din c în ce mai puțin, realitatea ce-ar putea să fie construită  mâine: alegerea personală este deja făcută cu mult timp înainte, este de natură emoțională și nu mai poată fi nicidecum schimbată. Dacă asta este singura certitudine cu care ne-am ales, atunci nu-i de mirare că jocurile viitoare se vor duce în ritmul exacerbării singurului tip d competiție care rămâne, alegerea de tip emoțional mereu împotriva cuiva și nu a ideilor sale.

Dar, până la urmă, de ce-am avea nevoie de idei când avem atâtea arme prin care să ne impunem dreptatea personală și de grup?