Albania şi noi, victoria dintr-un amănunt

E facil să te comporţi cu aroganţă faţă de ţări pe care le consideri mici. E simplu să auzi un nume de ţară şi să râzi, să priveşti de sus fără să ai vreo idee despre naţiunea care o locuieşte, visurile ei şi felul în care învinge sau se predă. Am căzut toţi în capcana asta de multe ori şi în continuare ne e greu să ne învăţăm minte.

Se zice deja că meciul cu Albania este cea mai mare ruşine pe care naţionala României a înregistrat-o. Însă un amănunt m-a urmărit în timp ce vedeam meciul şi, cumva, victoria albanezilor nu a mai fost o aşa de mare surpriză la final.

Pentru mine, Albania e un caz special. Pentru că, nu de mult, am traversat-o de la nord la sud, fiind în capul meu doar o ţară de tranzit, o "aventură" accidentală pe un drum între două ţări ale Uniunii Europene. Între o jumătate de vacanţă la mare şi o jumătate de vacanţă la munte se găsea Albania. Atunci habar n-aveam că va fi ţara care ne va elimina la Europene, de obicei când treci printr-o lume nouă, geografic vorbind, nu te gândeşti la fotbal. 

Trecerea asta prin Albania de nord (catolică), cea de centru (musulmană), şi Albania de sud (ortodoxă), am făcut-o cu ochii mari. N-am ştiut, mult timp, ce să cred despre un tărâm care semăna, pe alocuri, cu Grecia, într-o parte cu Italia, mai la sud cu Muntenegru şi totuşi ceva aducea a România. Să fi fost o dezordine aproape simpatică specififică ţărilor care au gustat târziu democraţia, ieşind direct dintr-un comunism feroce, şi acum devorează libertatea în viteză cu excesele binecunoscute? Poate manelele româneşti de la radio să fi contat? Sau cuvintele din programele de ştiri, multe atât de asemănătoare cu cele româneşti că îţi venea să le notezi repede şi să publici vocabularul comun cât mai repede şi complet. Azi îmi amintesc mai clar "cantautor", nu o fi cel mai bun exemplu dar chiar erau mult mai multe cuvinte ”româneşti” pe care le ghiceam în vorbele crainicilor de ştiri. Şi senzaţia era de o familiaritate descumpănitoare. 

Asemănările cu România mergeau pe toată coasta Adriaticii, Durres-ul prezentându-se drept o Constanţă amestecată cu un Costineşti şi mai dezordonat, doar că la altă mare. 

Dincolo de asemănări, un amănunt m-a tot urmărit în Shqipëria, de unde am rămas cu un tricou şi câteva poze amuzante "de pus pe net" cât să se mire prietenii virtuali. 

Mi-a atras atenţia insistenţa cu care albanezii îşi înfigeau steagul în cam orice era pe lângă drum. Din orice fundaţie de casă, magazin sau cabană răsărea steagul roş-negru, puţin înfricoşător dar permanentizat. La colţ de drum, în benzinării, în vulcanizări şi magazine de roţi strâmbe se găsea ceva în care steagul ţării să stea bine înfipt. Uneori şi într-un bostan, ca în multele corturi cu stuf umbros de la margine de drum, unde se vindeau caise şi struguri. Mândria asta cu care îşi înfigeau albanezii steagul în orice prima oară m-a amuzat apoi m-a tot urmărit şi, când n-am mai găsit motive "pentru care să ne bată albanezii", fix la asta m-a dus gândul. La un gest pe care, probabil, o naţiune mândră îl face din reflex şi fără vreo jenă, cum uneori simt că e pe lângă Carpaţi. Poate că steagul ţării poate face diferenţa şi te duce spre victorii pe care nu le-ai fi crezut posibile. Iar gestul de a-l afişa are, în sine, o putere pe care nu o vezi mereu ci doar când trebuie. Uneori, departe de casă, pe o tabelă de marcaj, la un turneu final de Campionat European.