Povestea ţestului, clopotul strămoşesc în care se coace cea mai gustoasă pâine. „Nu necesită lemne de foc pentru ardere“
0Pâinea în ţest este încă vedeta târgurilor culinare cu produse tradiţionale, cu atât mai mult cu cât fascinantul obiect casnic în care se coace se mai confecţionează rar şi se foloseşte doar ocazional.
Ţestul este obiectul în jurul căruia se învârt, de fiecare dată, orăşenii ajunşi la vreun festival de tradiţii şi obiceiuri, uimiţi de procedeul coacerii pâinii şi pur şi simplu cuceriţi de gustul deosebit al acesteia. Acest „cuptor portabil“ sub forma unui clopot are însă o poveste extraordinară, pe care puţini din cei care consumă pâinea astfel coaptă o ştiu.
Din ce se realizează
În Oltenia, dar nu numai, ţestul fiind specific localităţilor de câmpie, acest obiect era nelipsit în gospodărie. Necesita „combustibil“ puţin pretenţios şi, în plus, putea fi purtat oriunde, de multe ori ţăranii luându-l cu ei la munca câmpului sau, în vremuri grele, prin păduri, pe unde erau nevoiţi să se ascundă de prigoana duşmanilor.
„Ţestul se păstrează şi astăzi la noi, în Oltenia, pentru că nu necesită pentru ardere lemne de foc. Se ardea cu vreascuri, aşa cum se spune la ţară, cu beţe de floarea soarelui, cu coceni de porumb, cu ce aveau la îndemână. Unul asemănător, dar din piatră, pentru care era nevoie de lemne groase pentru a fi bine încins, a existat în Ardeal. În schimb, ţestul din pământ îl întâlnim şi astăzi în Bulgaria“, spune etnograful Rada Ilie.
Materialele folosite pentru realizarea acestui obiect sunt paiele (pleava - paiele mărunţite rămase de la treierat), pământul argilos, apă şi... balegă de cal. Toate se amestecă astfel încât produsul finit în niciun caz nu te mai duce cu gândul la materiile prime din care a fost realizat.
Care era ritualul
Făcutul ţesturilor nu era o treabă uşoară, în plus, nu era pentru oricine şi dintr-un alt considerent. „Ţestul îl băteau doar copiliţele de până în 13 ani, pentru că trebuia să fie «curate», şi îl realizau efectiv femeile bătrâne, «iertate de Dumnezeu». Asta pentru că în ţest se coceau colacii, prescurile, care erau duse la biserică şi date de pomană pentru sufletul morţilor“, spune etnograful.
„Se făceau vraful, din amestecarea paielor cu pământul şi balega de cal, cu apă, se întindea cu piciorul, iar se strângea, iar se întindea... De nouă ori se repeta procedura, iar la final o bătrână venea şi spunea dacă este suficient. Bătrâna lua două părţi, pe prima o întindea pe o moviliţă, lăsând-o la uscat la loc mai umbrit, să nu se crape, iar cu a doua, după ce era gata, se «spoia» pe interior. Înainte se îndrepta cu tesla, iar la partea superioară se trecea dintr-o parte în alta, cât încă era moale, un lemn, care se îndepărta după ce se usca. Aceste două orificii erau necesare pentru a putea fi folosit vătraiul, în procesul de coacere“, mai spune etnograful, amintind un alt lucru, extrem de important la generaţiile trecute: „Când se strica, ţestul nu putea fi aruncat oriunde, se ducea doar la loc curat, ca şi jugul boilor, care, dacă se strica, era dus la loc curat şi lăsat să putrezească, nu se punea pe foc“.
Procedeul de realizare a ţesturilor avea, pe de altă parte, şi o dată anume. „Exista chiar şi o sărbătoare, «Ropotitul ţestelor», care nu avea o dată fixă. Erau localităţi în care se ţinea în a doua săptămână după Paşti, în altele, în a treia săptămână, după cum se moştenea obiceiul“, a mai spus etnograful Rada Ilie.
CITIŢI ŞI: Cea mai delicioasă reţetă de mămăligă din România. Cum se prepară celebrul bulz moldovenesc