Exclusiv Cum a plănuit Ceaușescu bezna ideologică cu ani înainte de turneul în Asia. Adevărul neștiut despre Tezele din Iulie

La exact 55 de ani de la lansarea Tezelor din Iulie, istoricul Adrian Cioroianu analizează pentru „Weekend Adevărul“ virajul brutal al României de la relaxarea culturală a anilor ’60 la bezna ideologică din „Epoca de Aur“. Istoricul demontează convingerea generală că turneul din Coreea de Nord și China l-ar fi transformat pe Ceaușescu și oferă o radiografie necenzurată a modului în care dictatura ne-a marcat mentalul colectiv până în prezent.

Nicolae Ceaușescu visa un nou tip de români. FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

„Weekend Adevărul“: Pe 6 iulie 1971, aparent fără niciun preaviz, Nicolae Ceaușescu lansa celebrele sale Teze care au stat la baza „Epocii de Aur“. Cum a fost trecerea de la regimul aparent mai relaxat de la finele anilor ’60 și începutul anilor ’70 la cel mai negru comunism?

Adrian Cioroianu: Nicolae Ceaușescu a fost, practic, de la bun început cu mult mai rigid decât ne imaginăm. Într-adevăr, pe 6 iulie 1971, el prezintă aceste propuneri de măsuri – chiar așa era termenul folosit: „propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice“. Practic, el considera că țara a intrat într-o nouă fază de dezvoltare și, fiindcă el considera că ne apropiem de victoria orânduirii socialiste, ideologia a rămas oarecum în urmă. El spunea că această activitate politico-educativă bate pasul pe loc; să nu uităm nicio clipă: în viziunea lui Ceaușescu, ca și a altor lideri comuniști, unul dintre țelurile supreme ale politicii partidului era făurirea „omului nou“.

Și ce însemna acest „om nou“, în viziunea lui Nicolae Ceaușescu? Cum era descris în celebrele sale teze?

Potrivit documentelor de partid, „omul nou“ era profund devotat socialismului și comunismului. Deci omul nou era unul dintre scopurile activității partidului. În iulie 1971, Nicolae Ceaușescu vine cu această propunere: un document nu neapărat foarte mare, sunt vreo 17 măsuri pe care el le propune, dar destul de cuprinzătoare. Este vorba de câteva pagini de text politic, care cuprind o întreagă arie de măsuri, la o lectură astăzi, cu totul surprinzătoare. Bunăoară, vă dau un singur exemplu care are o relevanță dacă îl judecăm din perspectiva zilei de azi. Unul dintre punctele din acest document cerea Ministerului Comerțului Interior și Ministerului Turismului și altor organe de partid, la nivel național sau la nivel local, ca în baruri și în restaurante să se difuzeze în mod special muzică românească, iar repertoriul de muzică străină să fie mai atent selecționat. Deci suntem în 1971 și documentul acesta propus de Ceaușescu merge până la a cere o selecție în muzica pe care o ascultă tinerii. Evident că sunt cuprinse filmele și literatura, și educația în sens larg. La capitolul filme se spune să se limiteze difuzarea filmelor polițiste sau de aventuri. Și să se dea filme educative, nu filme care să facă o propagandă modului de viață burghez. Evident, era vorba tot de filme occidentale. Acest document, aprobat pe 6 iulie 1971 de către Comitetul Executiv al Comitetului Central, noi îl legăm astăzi de vizita din Asia. Cu o lună înainte, a fost o vizită în China, Coreea de Nord, Vietnam și Mongolia, el fiind cel mai impresionat de Coreea de Nord, o țară mică, cu o populație similară atunci cu a României – însă coreenii trăiau mai modest, dar păreau mai fericiți, mai zâmbitori. Ce vreau să sugerez este că această impresie că tezele ar decurge după vizita lui din Asia, din punctul meu de vedere, e falsă. Nu acea vizită l-a făcut pe Ceaușescu să elaboreze tezele. El susține practic aceleași idei încă din anul 1967 sau 1968; vedem asta doar dacă luăm cele 20-30 de volume de cuvântări ale lui Ceaușescu, „România pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate“, dar și din interviurile date de el în străinătate încă de la finalul anilor ’60.

Viraj de la De Gaulle și Nixon la Vietnam și Coreea de Nord

La finele anilor ’60, România trăia o perioadă de deschidere spre Occident, iar Ceaușescu începea să lege relații tot mai strânse, cel puțin aparent, cu Franța lui De Gaulle și cu SUA lui Nixon. Aceste relații au fost doar de fațadă sau Ceaușescu chiar își dorea o relație deschisă cu Vestul?

Vizita lui Charles de Gaulle în România din 1968 a fost la inițiativa președintelui francez. De Gaulle a vrut să aibă o deschidere pentru o țară din Est pe care o considera a fi rebelă în raport cu sovieticii, așa cum Franța era rebelă în raport cu SUA; deci un soi de naționalism. De Gaulle vedea în Ceaușescu un naționalist. El intenționa să vină încă din 1967 în România, însă a fost un război israeliano-arab și a amânat vizita. Dar Ceaușescu spunea aceleași lucruri din teze încă din 1967, ele erau în capul său dinainte să plece în Asia, doar că acolo cred că a văzut o lume potrivit visurilor sale. Dar el visul îl avea.

Nicolae Ceaușescu și Kim Ir-sen, în timpul vizitei din Coreea de Nord

Asta ar însemna că cel mult vizita din Asia l-a făcut să grăbească poate momentul?

Exact. Și l-a făcut să grăbească și, într-un fel, să concretizeze aceste cereri, le-a pus într-o oarecare ordine. Ideile le găsim cu ani înainte, însă nimeni n-a fost atent la ele pentru că vine vizita lui De Gaulle, iar în 1969 vine Richard Nixon la București. Iar președintele american, la fel ca De Gaulle, știa foarte bine că Ceaușescu e un comunist, de fapt era un naționalist în același timp. Era un soi de național-comunism ceea ce se întâmpla în România. Plus comportamentul curajos pe care Nicolae Ceaușescu l-a avut în relație cu Uniunea Sovietică.

Curajul lui Nicolae Ceaușescu

A fost un act de curaj din partea lui Ceaușescu sau, așa cum au spus unii istorici, avea garanții că URSS nu va ataca România?

Eu sunt de acord că a fost un comportament curajos al lui Ceaușescu din august 1968, când sovieticii și membri ai Pactului de la Varșovia au intrat în Cehoslovacia. Nicolae Ceaușescu a avut un comportament curajos, dar a fost un curaj plecat și dintr-o anumită teamă. El nu fusese anunțat de atacul asupra Cehoslovaciei, n-a fost anunțat de Brejnev. Deci noi trebuie să avem grijă: nu trebuie să spunem că România a refuzat să participe. N-am participat pentru că Ceaușescu n-a fost anunțat. El avea niște informații pe linia serviciilor secrete, dar nu fusese anunțat de ruși. Asta evident că l-a pus într-o situație de expectativă și atunci s-a comportat curajos pe 21 august 1968.

De ce nu l-au informat rușii? Îl considerau un lider rebel, n-aveau încredere în el sau pur și simplu lui Brejnev nu-i plăcea Nicolae Ceaușescu?

Sovieticii n-aveau absolut deloc încredere în el. Ceaușescu tocmai fusese la Praga, unde spusese că el considera că ce s-a întâmplat la Praga deja s-a întâmplat în România. Și Nicolae Ceaușescu, și Tito au fost liderii comuniști care, în acea vară, vizitaseră deja Praga. El a spus acolo același lucru: să nu se amestece nimeni în treburile interne ale altei țări. Vă dați seama că Ceaușescu vorbea despre Cehoslovacia, dar el se gândea la România când spunea că nu trebuie ca alte țări să se amestece în treburile interne ale cehoslovacilor. Adică Uniunea Sovietică nu trebuie să se amestece în treburile interne ale Cehoslovaciei. Se gândea la Cehoslovacia, dar, în egală măsură, el se gândea și la România. Și rușii, inclusiv din motivul acesta, nu i-au spus care sunt planurile.

Istoricul Adrian Cioroianu a studiat perioada comunistă. FOTO: Inquam Photos / George Călin

În toți acei ani, Ceaușescu a ajuns să aibă o imagine excelentă în Vest. A știut el instinctiv să-i cucerească pe occidentali? A reușit cumva să-i manipuleze sau pur și simplu De Gaulle și Nixon aveau anumite interese comune cu el, iar asta a dus la acea apropiere?

Categoric că oamenii veneau din interes. Eu nu cred că cineva a fost realmente sedus de personalitatea lui Nicolae Ceaușescu. Putem să presupunem că poate niște lideri comuniști din Europa de Vest au fost seduși de el. Într-adevăr, Ceaușescu a avut legături și cu ceea ce se cheamă euro-comunismul. La sfârșitul anilor ’60 și în anii ’70, partidele comuniste din Europa Occidentală se uitau cu o anumită simpatie la Ceaușescu. Dolores Ibárruri, care era lidera comunismului spaniol, liderii partidului comunist din Franța sau cei din Italia veneau vara pe litoralul Mării Negre și discutau cu Ceaușescu. Doar că și la ei era un calcul. De asemenea, admit că poate anumiți ziariști din Occident au fost seduși de personalitatea complexă a lui Nicolae Ceaușescu, dar și unii dintre ei erau interesați. Este perioada în care despre Ceaușescu se scriu cărți în Franța, Italia, Marea Britanie. Dar astăzi noi știm că multe din acele cărți erau plătite din România. Acei ziariști erau plătiți, iar materialul era furnizat din România.

  „Ceaușescu era convins că există o cale națională românească spre comunism“

Rămâne o întrebare pentru care nu există un singur răspuns. România lui Ceaușescu a mimat sau chiar a avut o anumită deschidere în anii dinaintea faimoaselor teze. Ce calcule au stat în realitate la baza acestei politici meschine?

Într-adevăr, nu există neapărat un singur răspuns sau unul validat de toată lumea. În primul rând, relaxarea asta începe în ultimii ani ai lui Dej și continuă în primii ani ai lui Ceaușescu. Într-un sistem dictatorial – s-a văzut și în cazul lui Gorbaciov ulterior – e suficient să deschizi câteva portițe pentru că după aceea se deschid mult mai multe ferestre. Dacă ai deschis două porți, te trezești că ți se deschid zece ferestre. Cam așa s-a întâmplat și la noi. Încă din ultimii ani ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și în primii ani ai lui Nicolae Ceaușescu a fost suficient ca ei să ridice puțin piciorul de pe grumazul societății.

Cum a arătat perioada dinaintea apariției celebrelor Teze ceaușiste?

Au fost niște ani interesanți în România. Atunci apare televiziunea, care, dacă ne uităm la programele de la sfârșitul anilor ’60 și o bună parte din anii ’70, vedem că a avut ca model televiziunile occidentale. Și asta s-a întâmplat și în alte state din Est, nu numai în România. Apoi, apar festivalurile de muzică; tot atunci avem și muzica rock, jazz. Muzica rock era evident o influență occidentală. În acea perioadă e succesul muzicii rock din România, al cărei model este efectiv cel occidental. E adevărat, la noi n-a fost o mișcare hippie, s-a oprit undeva în Iugoslavia, ultima țară care a fost cât de cât influențată de mișcarea hippie Flower Power. Mișcarea n-a ajuns, dar a ajuns moda: de la minijupul femeilor la pantalonii evazați ai bărbaților, pletele. Vedem în imaginile de arhivă ale televiziunilor, oamenii erau oarecum tunși și aranjați nu după moda sovietică, ci după cea occidentală. Evident că astea sunt lucruri mărunte; dacă aveai grijă să nu spui nimic rău de partid, partidul te lăsa în pace cumva. În acei ani, totul era să nu contești poziția partidului. Și nu o făcea nimeni – sau o făceau foarte puțini, iar restul eventual spuneau bancuri acasă. Dar după ’71, Ceaușescu arată că nu era mulțumit. Voia, de fapt, să creeze omul nou. Dar să știți că nu s-au aplicat imediat. Nimeni n-a băgat de seamă atunci. Dacă ne uităm ce se întâmpla în societate, practic lucrurile nu se schimbă fundamental după 6 iulie 1971. Programele televiziunii continuă, muzica, importul de filme occidentale. Dar încet, încet, lucrurile încep să se schimbe, deși se văd de-abia la sfârșitul anilor ’70. Se vede efectiv cum se strânge șurubul ulterior, în anii ’80. Atunci, în încercarea lui de a plăti datoria externă, nu mai există nici bani. Și nemaifiind bani, chiar nu se mai importă prea multe produse culturale occidentale.

Ceaușescu la fabrica de mobilă din Arad. FOTO: Fototeca online a comunismului românesc

Se poate vorbi cumva despre o perioadă cu o anumită bunăstare, fie și raportat la faptul că anterior, după război, am avut o mare foamete și o perioadă critică?

Da, dar și aici sunt câteva lucruri care trebuie privite mereu în toată complexitatea lor. În primul rând, noi veneam foarte de jos. Noi veneam dintr-o Românie care e sărăcită după Al Doilea Război Mondial: în 1948 eram mai săraci decât în 1944. Nu neapărat războiul ne-a distrus, cât plata despăgubirilor de război, prezența armatei sovietice, schimbarea de economie care a dat totul peste cap. Productivitatea era foarte slabă. Și plecând de foarte jos, ne amintim și anii de foamete, pentru că noi am avut o foamete reală în 1946-1947 din cauza secetei. Au urmat cumpliții ani ’50 cu bonuri până și pentru textile. Se dădeau bonuri inclusiv pentru pânză ca să-ți faci o cămașă, am avut și colectivizarea forțată... Toate lucrurile astea au nenorocit societatea. Or, în anii ’60, încet-încet, nivelul de trai crește. Este și o nouă generație, mai docilă. Evident că tinerii erau speriați de ceea ce au văzut că li se întâmplase părinților lor. Cunoaștem asta din propriile noastre familii: tinerii din anii ’60 erau cu mult mai temători decât tinerii din anii ’40.

Internaționalism marxist vs ultranaționalism comunist

Cum se împăcau în mintea lui Ceaușescu internaționalismul marxist și lenininsmul cu acest ultranaționalism comunist despre care s-a vorbit atât de mult?

Întrebări de genul acesta își pun oamenii cu simțul nuanței. Iar Ceaușescu, să nu uităm, nu stăpânea aceste nuanțe. Nu cred că a meditat vreodată foarte apăsat asupra unor probleme de acest gen. El era convins că există o cale națională românească spre comunism și voia ca în timpul vieții lui să se facă pași în direcția aceea. Deci naționalismul lui a fost la fel de real ca și comunismul lui – și invers, era comunist în măsura în care a fost și naționalist.

Au fost totuși oameni din cadrul PCR care să se opună Tezelor din 1971?

Pentru că vorbim de anii ’70, aș aduce în discuție un alt personaj care a marcat istoria României ceva mai târziu: Ion Iliescu. În acea perioadă era ministru pentru Problemele Tineretului. Este o întreagă discuție în privința măsurii în care Iliescu și alți oameni ca el au fost într-adevăr disidenți în sânul PCR, care s-au opus acestor teze și la ceea ce avea să urmeze sau totul a fost doar un discurs după 1989? Ion Iliescu este printre cei care îl însoțesc pe Ceaușescu în China. După care, cumva a fost marginalizat sau s-a automarginalizat – și, spun unii, chiar el a lăsat foarte mult ideea asta, a încercat să o încetățenească – din cauză că ar fi avut anumite rezerve față de tezele lui Nicolae Ceaușescu. Sigur, Ion Iliescu și-a apărat versiunea, dar eu cred că pur și simplu a fost o incompatibilitate, dar și o temere a lui Ceaușescu față de cei mai tineri. Într-adevăr, el a promovat o generație mai tânără, să zicem generația lui Ștefan Andrei, dar îi promova doar dacă aceștia acceptau controlul lui total. Probabil a ajuns la concluzia că Iliescu mai mârâie sau face atmosferă. Dar nu avem date din care să tragem concluzia că a fost o diferență ideologică în sensul în care Iliescu s-ar fi opus cu adevărat Tezelor din Iulie. În primul rând, pentru că nimeni din societate nu le-a băgat de seamă. E puțin probabil ca Ion Iliescu să fi fost izbit de Tezele din Iulie, câtă vreme Ceaușescu spunea exact același lucru din 1968, fix în perioada în care Ion Iliescu era alături de el și dădea din cap la toate ședințele. Era de acord. Mai ales pentru oamenii de partid, Tezele din Iulie n-au însemnat cine știe ce revelații. Adică Ceaușescu nu fusese până atunci un ultraliberal ca să devină dintr-odată un stalinist. Nu, Ceaușescu spusese cam același lucru, doar că ne uitam noi în altă parte – la De Gaulle, la Nixon, ne uitam la discursul lui din Piața Palatului din august 1968. Or, cred că Ceaușescu pur și simplu s-a temut de cei mai tineri. Vedem și în politica de azi din România, de câte ori se ceartă între ei liderii politici, noi ne imaginăm că este o diferență de viziune, de programe, de ideologie. Însă nu este așa nici pe departe. De multe ori, atunci când politicienii se ceartă sunt la mijloc ranchiuni personale. Cred că așa a fost și în cazul lor. Ceaușescu nu l-a mai agreat la un moment dat. Fie că i-a șoptit cineva ceva despre Ion Iliescu, fie că nu îl plăcea personal, sau poate nici Elenei Ceaușescu nu i-o fi plăcut. Poate că îl bănuia de o poziție mai ambiguă față de Uniunea Sovietică. Ceaușescu s-a temut de oamenii care vorbeau de bine despre Uniunea Sovietică. De fapt, nu știm cum s-a comportat Ion Iliescu pentru că noi nu cunoaștem acum decât versiunea lui Ion Iliescu, care, evident, este una cosmetizată. Noi nu știm ce ar fi spus în realitate Ceaușescu despre Ion Iliescu.

Ce propovăduiau Tezele ceaușiste

Dacă este să intrăm puțin mai adânc în tezele ceaușiste și să dăm câteva exemple cititorilor, la care dintre ele v-ați opri?

Totul pleca de la mobilizarea tineretului. Una dintre ideile de bază era ca tineretul să fie mobilizat și să se revină la acțiuni de muncă patriotică. Nicolae Ceaușescu își aducea aminte de sfârșitul anilor ’40 când apăruseră marile șantiere ale tineretului: Agnita-Botorca, Bumbești-Livezeni. Erau anii în care se spărgeau munții, iar tinerii făceau muncă patriotică la chemarea UTM-ului. Nicolae Ceaușescu, în 1971, reia povestea participării cetățenilor și în special a tineretului la activități de muncă patriotică. Și încet, încet, apar tineri pe șantiere, apar în agricultură. Apoi, mai ales în anii ’80, soldații sunt trimiși în agricultură, iar elevii și studenții toamna culeg struguri, porumb sau mere. O altă măsură la care mă gândesc este cea legată de agitatori: „trebuie încurajată și extinsă activitatea agitatorilor“. Agitatorii erau cei care scriau la gazetele de perete sau membri ai brigăzilor artistice din fabrici. Una dintre consecințele acestei măsuri a fost apariția grupurilor umoristice studențești. Ele au fost încurajate inițial pentru că rolul lor se va concretiza din 1977, de exemplu, în Festivalul Național „Cântarea României“ pentru cei care aveau talent. O altă măsură foarte clară: se cere organizarea învățământului de partid. Și apare ulterior Academia „Ștefan Gheorghiu“ – ea nu a fost înființat după 1971, dar este mult lărgită și mai ales selecția este lărgită. La nivel de județ existau niște școli județene de partid, pe urmă era un nivel interjudețean și cei mai promițători erau trimiși la București, la „Ștefan Gheorghiu“. De asemenea, se vorbește de rolul propagandistic al presei: să cultive figura muncitorului și ideea de comunism, de socialism, nu trebuie să bată câmpii. În general, toți creatorii erau invitați să coboare în societate, să scrie piese de teatru, spectacole, filme, totul să fie cu mesaj socialist.

Din filon leninist: „HOMO COMUNISTUS NATIONALUS“

Putem vorbi de o „rebeliune“ care rezulta fie și din stilul mai boem al tinerilor din acei ani?

Da, într-un fel. Însă rebeliunea tinerilor, neputându-se produce împotriva regimului, se rezuma la muzica pe care o ascultau, pletele pe care și le lăsau, moda adoptată. Deci o rebeliune controlată într-un fel. Iar Ceaușescu se întoarce și împotriva ei. A fost perioada cea mai bună a regimului, pentru că Ceaușescu era încă tânăr.

A contat și acest detaliu, tinerețea lui Ceaușescu?

Da, dar și aici este un lucru de subliniat totuși: din ce știm acum, în a doua jumătate a anilor ’60, Ceaușescu încă mai asculta de unii dintre colegii săi de partid, adică se mai putea cumva lucra cu el. Era primul dintre egali într-un fel, dar știm cum s-a lucrat la primul congres din 1965, acolo Ceaușescu chiar asculta părerile celor din jur. Doar că după trei-patru ani, a devenit stăpânul jocului: în 1967 devine și șeful partidului și ia și locul lui Chivu Stoica la conducerea Republicii. Chivu Stoica, până atunci, era președintele Consiliului de Stat. Deci conduce și partidul, și Republica. Încă nu exista postul de președinte, acesta va fi din 1974. Dar din 1967 Ceaușescu conduce și partidul, și statul, Republica. Și evident că comportamentul lui se schimbă și asta se poate vedea în mod concret în anul 1968, în întâlnirile pe care le are cu oameni de cultură, cu oameni din știință. Le spune exact același lucru: „Domnule, prea mult import străin. Ce modă e asta? De ce ne ploconim la modelul burghez? Trebuie să venim cu exemplele noastre. Trebuie să creăm omul nou“. Deci Ceaușescu a fost destul de convins de superioritatea comunismului și el chiar și-a dorit ca în timpul vieții lui să se creeze „omul nou“ în România. Cred că asta e explicația comportamentului său. El dorea să lase o Românie în care apărea prima generație de oameni noi.

Nicolae și Elena Ceaușescu aclamați de mulțime

„Omul nou“ dorit de Ceaușescu era cumva similar și cu acel „homo sovieticus“ descris de istoricii occidentali?

Nu. Când spun „homo sovieticus“, istoricii și politologii occidentali se referă la Uniunea Sovietică. În cazul nostru era un „homo comunistus nationalus“, un comunist naționalist român. Dar evident că modelul era tot partidul leninist. Din punctul acesta de vedere, vrem, nu vrem, Ceaușescu avea mai multe asemănări cu Partidul Comunist Sovietic decât cu Partidul Republican din America sau cu partidul lui De Gaulle. Evident că regimul era unul de tip sovietic. Dar el, pe de altă parte, era un naționalist.

Generația de disidenți români și „blatul“ cu regimul

Dacă polonezii au avut un Lech Wałęsa, iar cehii au avut un Václav Havel, cine au fost adevărații disidenți români, intelectualii care l-au sfidat într-un fel sau altul pe Ceaușescu în acei ani?

Sigur că a existat și o anumită disidență, să spunem intelectuală. Și din acest punct de vedere, trebuie să privim cu atenție complexitatea lucrurilor, iar lucrurile trebuie văzute așa cum au fost ele și nu cum ne-am fi dorit noi. Să vă dau un exemplu. În Polonia, încă din anii ’70, erau introduse tipografii, aparate, instalații de tipografie, pe diverse căi, dinspre Germania probabil, și se ajunge la publicarea unor volume, ceea ce se cheamă samizdat. Or, așa ceva era de negândit în România sau în Bulgaria. Trebuie să acceptăm că este o diferență.

De ce era imposil să se întâmple și la noi?

România era înconjurată doar de state socialiste. Nu aveai graniță cu un stat liber, nici măcar Iugoslavia – Tito era foarte atent, nu îi provoca pe ruși. Iar după moartea lui Tito, Iugoslavia a intrat într-o criză politică din care nu și-a mai revenit niciodată. La noi, până și mașinile de scris sunt controlate din anii 1970. În directă legătură cu Tezele din Iulie, peste câțiva ani se ajunge la obligația de a se merge cu mașina de scris la Miliție și se lua amprenta tuturor mașinilor de scris. Când apărea un material bătut la mașină, Securitatea își dădea seama din ce mașină de scris a plecat. Însă avem și reversul medaliei. În literatura română, bunăoară, apar romane – precum cele scrise de Marin Preda, Constantin Ţoiu, Petru Popescu, Dinu Săraru și alții – care în Polonia ar fi apărut numai în aceste tipografii ilegale. Noi n-am avut propriu-zis o literatură samizdat, dar au fost romane foarte curajoase. Aici intervine negocierea cu cenzura: și în cazul romanelor, și în cazul muzicii rock sau jazz care n-au fost niciodată interzise. Regimul nu era o oală sub presiune, se mai ridica un capac din când în când. Din brigăzile de umor studențesc, care existau în orice universitate în anii ’70-’80, au fost unii care au făcut carieră după 1989, cum ar fi Divertis. Evident că cenzura permitea să glumești în fața a 200, 300 de oameni sau pe o scenă de teatru. Unele piese de teatru românești erau realmente curajoase.

Papa Ioan Paul al II-lea vizita Polonia când românii nu aveau voie în biserici

Ce însemna această negociere cu cenzura, mai exact?

De exemplu, romanul lui Marin Preda „Cel mai iubit dintre pământeni“ este o critică clară a stalinismului. Marin Preda nu se luptă cu Ceaușescu, dar se putea lupta cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sau atunci când vorbește de bine Ceaușescu în romanul „Delirul“, despre Ion Antonescu, bagă și un capitol cu un tânăr revoluționar, care de fapt era Nicolae Ceaușescu. Asta era negocierea autorului cu cenzura. Sau filmele lui Mircea Daneliuc: astăzi par foarte curajoase dacă te raportezi la anii în care ele au apărut. În mod clar au fost negociate cu cenzura și știm astăzi cum îi amenința Mircea Daneliuc că face scandal, cenzura mai ceda, îi mai cerea și lui să mai cedeze. Deci această negociere între creator și cenzură a fost constantă în România.

Deci nu a fost o critică directă față de regim.

Nu a fost. Din fericire, au apărut multe produse foarte curajoase atunci, dar care în sine nu contraziceau narațiunea de bază a regimului comunist. N-a apărut nicio carte în care să spui că comunismul este o prostie, o utopie, că ne pierdem vremea construind comunismul. Dar aveai voie să satirizezi, să duci lucrurile în absurd oarecum. Muzica rock, de exemplu. Phoenix, cel mai de succes grup al anilor ’70, avea un etno-folk foarte interesant: poveștile din folclor cu haiduci nu erau motiv ca Ceaușescu să interzică muzica asta; nu era rockul contestatar din Occident, nu erau nici rockerii americani, precum Alice Cooper care rupea gâtul porumbeilor pe scenă. Apoi avem Cenaclul Flacăra care era o adaptare a fenomenului folk din SUA. Mulți din acea generație sunt de părere că Ceaușescu a văzut succesul muzicii folk din SUA, al generației hippie. Nu era nimic contestatar. În America, Joan Baez vorbea împotriva războiului din Vietnam. În România, muzica folk vorbea despre dragoste, despre libertate, despre țară. Nimeni nu punea în discuție regimul. Cel mult erau niște poezii în care, într-un fel sau altul, chiar și Păunescu mai critica anumite deficiențe ale regimului, dar nu era niciodată criticat regimul în sine. Nu ne ajută cu nimic dacă spunem că noi nu am avut o disidență. Am avut disidența de care noi eram atunci capabili într-un regim în care, să o spunem foarte limpede, dacă îl criticai pe Ceaușescu, întrebarea era de partea cui ești. Ceaușescu era liderul național. Dacă îl criticai pe Ceaușescu, puteai să fii văzut ca fiind de partea Moscovei. Da, pentru că era național-comunism.

Așa e, dar totuși nu am avut numele mari pe care le-au avut alții... Papa Ioan Paul al II-lea, Václav Havel, Lech Wałęsa. De ce nu a produs și societatea românească astfel de lideri anticomuniști?

Pentru polonez, pentru maghiar, pentru ceh, a fi împotriva comunismului însemna a fi împotriva prezenței sovieticilor în țara ta. Ei au fost sub ocupație sovietică până în 1990. Aveau trupe sovietice pe teritoriul țărilor. La ei, a fi comunist însemna a fi din regimul care ți-a adus trupele sovietice în țară. În schimb, în România, Iugoslavia și Albania, aveam altceva: comunismul era național. Și asta trebuie să ne dea de gândit asupra disidenței pe care noi am avut-o. La noi trebuia să fii foarte atent să-l critici pe Ceaușescu, să critici regimul comunist, dar la pachet. Acesta a fost curajul: cei care au criticat și regimul comunist, și pe Ceaușescu. Bunăoară, Ion Iliescu l-a criticat numai pe Ceaușescu. Mă gândesc și la „Scrisoarea celor șase“ (n.e. – un document conceput de fostul demnitar comunist de rang înalt Gheorghe Apostol și semnat de alți cinci foști membri marcanți ai PCR: Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu și Silviu Brucan. Scrisoarea a fost publicată de posturile de radio BBC și Europa Liberă în martie 1989) în care îl criticau pe Ceaușescu, dar nu și regimul. Asta s-a văzut până în decembrie 1989. În primele cuvântări ale lui Ion Iliescu i-a scăpat adevărul acesta, că Ceaușescu a întinat valorile care ar fi trebuit să fie ale comunismului. Asta era ideea lor. Dar adevărații disidenți sunt cei care au spus: „Nici Ceaușescu, nici comunismul nu sunt buni, sunt niște prostii“. Din păcate, trebuia să pleci în străinătate ca să spui asta, cum a fost Paul Goma.

1977, ANUL CRITIC. Cutremur. Grevă. Rebeliune

Spuneați că Tezele din Iulie 1971 nu au fost aplicate imediat și că au mai trecut ani buni până când s-a implementat ceea ce spunea Ceaușescu. Cum a fost acea perioadă intermediară și până spre 1989?

Practic, evenimentul care a marcat comunismul românesc e anul 1977; situația se strică accelerat. Lumea încă nu-și dădea seama. Ca un exemplu: noi abia în 1975 obținem clauza națiunii celei mai favorizate de la americani. Ceaușescu a avut relații bune cu trei președinți americani, se întâlnește cu lideri occidentali. În 1969, Richard Nixon vine la București, iar în 1975, Gerald Ford vizitează România. Ultimul pe care l-a întâlnit va fi Jimmy Carter. Relațiile cu francezii s-au stricat de-abia la începutul anilor ’80, când a venit la putere François Mitterrand care, culmea, era socialist – președinții de dreapta ai Franței au avut relații mai bune cu Ceaușescu decât aveau să aibă președinții de stânga, în frunte cu Mitterrand. Anul crucial este 1977. În primul rând, avem rebeliunea lui Paul Goma în ianuarie. Paul Goma aderase la o mișcare intelectuală cehoslovacă, Carta ’77, și i-a spus direct: „Tovarășu’ Ceaușescu, dacă împărtășește valorile, să adere și el la Carta ’77“. A fost bătut de Securitate pe stradă. N-au avut ce-i face pentru că, din fericire, numele lui a apărut la Europa Liberă – dacă apăreai la Europa Liberă nu mai dispăreai subit, scădeau șansele de a muri în timpul anchetei. Până la urmă, chiar i s-a dat voie să plece din țară sau, mai bine spus, a fost expulzat. În al doilea rând, în martie a fost cutremurul care a sporit enorm audiența postului de radio Europa Liberă. În seara de 4 martie, după cutremur, Ceaușescu nefiind în țară, România a paralizat: nici radioul, nici televiziunea n-au mai existat. Iar atunci toată lumea a schimbat frecvența pe Europa Liberă, care a avut program nonstop după cutremur. Practic, e momentul în care Radio Europa Liberă devine o sursă alternativă de informație. În fine, în august e greva minerilor din Valea Jiului, care anunță că există un conflict între partid și muncitori. Dacă te contestă Paul Goma sau intelectualii, treacă-meargă, dar dacă muncitorii contestă regimul, este o mare problemă. La fel a fost și în Polonia, ulterior. Deci după greva de la noi, la doi, trei ani, în Polonia, se întâmplă ca muncitorii de pe șantierele de la Gdańsk să creeze sindicatul Solidaritatea. A fost o lovitură foarte puternică în august 1977 pentru Ceaușescu, care a fost obligat să se ducă acolo, să vorbească cu ei. Minerii n-au acceptat să intre în mină până nu vine Ceaușescu să vorbească cu ei. Și-a călcat pe mândrie Ceaușescu și s-a dus. Evident că nu au fost breaking news la Televiziunea Română; în presa română nu s-a spus niciodată că a fost o revoltă a minerilor. Dar vorbea Europa Liberă.

Nicolae Ceausescu la Vaslui. FOTO: Muzeul national de Istorie a Romaniei

Au existat și la noi tentative pentru a crea un sindicat precum Solidaritatea?

Vasile Paraschiv, care plecase din țară, a fost cel care a dorit să înființeze la noi un soi de sindicat liber. În 1978, el vorbește la Paris despre folosirea psihiatriei în România. A spus că cei care puneau probleme regimului nu mai erau trimiși la Canal sau în lagăre, erau băgați în spitale psihiatrice; că Ceaușescu, securiștii spuneau că dacă tu contești regimul înseamnă că ai probleme psihice. Așa era doctrina Ceaușescu.

Culmea e că Ceaușescu încă era bine primit la Paris, Londra sau Washington, deși situația din România se agrava. Până la urmă, cum s-a ajuns la izolarea României și la toată această ruptură?

Una dintre consecințele acestor Teze din iulie e faptul că încet, încet se strică situația din România, dar există o anumită inerție în privința politicii externe. Ceaușescu încă e văzut ca un lider național și naționalist, chiar dacă era comunist. Să ne amintim că în 1978, Ceaușescu vizitează Marea Britanie și e plimbat cu caleașca regală, împreună cu Regina Elisabeta, iar în 1979 merge în SUA, la președintele Carter. Tot în 1978 pleacă Pacepa. Lovitura a fost devastatoare pentru Ceaușescu și pentru Securitatea română, pentru că ei nu știau ce spune Pacepa americanilor. Practic a fost restructurată Securitatea, dar mai important e că Ceaușescu și-a pierdut încrederea în colegi și se întoarce la familie: crește puterea Elenei Ceaușescu, iar rudele lor sunt băgate în sistem vizibil. Totuși, Ceaușescu avut o anumită inteligență nativă, hai să zicem țărănească, dar n-avea educație. Iar când a fost trădat de Pacepa, ca orice tradiționalist, s-a întors și a zis: „Domnule, în cine ai încredere când te trădează colegii? Te întorci la familie“.

Petrolul și datoria externă

Ce s-a mai întâmplat în acei ani și ce a dus la agravarea situației economice din România?

Sunt crizele petroliere din 1973 și 1979. Lovitura a fost foarte dură pentru Ceaușescu, pentru că noi dezvoltaserăm o industrie prelucrătoare, cumpăram petrol ieftin din Iran, din Libia. Ceaușescu nu voia să cumpere din Uniunea Sovietică. În 1973 și 1979, sunt două crize, prețul petrolului crește enorm, cred că a crescut de vreo 12 ori în intervalul acesta de șase ani. A crescut de pe la 3 dolari barilul până la 40 de dolari barilul, ceea ce era foarte mult. Or, industria noastră prelucrătoare a fost teribil de afectată. În timpul celui de-al doilea șoc petrolier, în iulie 1979, partidul ia decizia să se raționalizeze consumul de carburanți. După 1980, apar tot felul de măsuri. Dacă Tezele din iulie 1971 erau pentru ideologie, creație și lucrurile minții, în vara lui 1982 apare Programul de alimentație științifică prin care regimul – că bănuiesc că nu Ceaușescu l-a scris, dar în mod categoric l-a aprobat – spunea populației că mănâncă prea mult, se consumă prea multe calorii. Drept urmare, au decis că trebuie să consumăm mai puține calorii și au stabilit până și câte calorii aveam voie să consumăm. Practic, nu doar că trebuia făurit „omul nou“, dar el trebuia reînvățat și ce să mănânce. Și apare toată narațiunea pe care o știm: cu soia, cu înlocuitori, cafeaua care nu mai era 100% cafea, salamul nu mai era 100% carne. Or, ăsta putem spune că a fost și un mod de a transpune tezele de iulie în viața populației și în alimentație.

Au existat și alte cauze care au dus la acea criză îngrozitoare din anii ’80, când foametea și sărăcia lucie s-au întors după aproape patru decenii și i-au chinuit pe români?

Da, aici sunt două aspecte. În primul rând, productivitatea mică: de-a lungul întregului regim comunist, productivitatea a fost redusă și în agricultură, și în producția de animale, și plus accelerarea exportului. Avem de exemplu criza din Polonia din 1980-1981, când regimul comunist are de-a face cu sindicatul liber Solidaritatea. Solidaritatea a fost interzisă în Polonia, dar a rămas foarte populară și, până la urmă, regimul comunist polonez, la sfârșitul anilor ’80, a fost obligat să-i cheme la masă, la discuții, chiar dacă le interziseseră sindicatul. Or, Ceaușescu ce a înțeles din asta? El a crezut că toate problemele polonezilor se trag de la datoria externă a Poloniei – într-adevăr, avea o datorie externă de vreo 40 de miliarde de dolari, în timp ce România avea doar 12 miliarde de dolari. Deci datoria Poloniei era de peste trei ori mai mare decât a noastră, cu dobânzi cu tot, că și în cazul nostru nu erau toți banii împrumutați, dar erau dobânzi acumulate după întârzieri de plată și așa mai departe. Or, Ceaușescu a fost convins că ce se întâmplă în Polonia în acei ani este din cauza datoriei externe și a zis: „Aici e amestecul occidental. Se bagă Occidentul acolo, subminează socialismul prin această pârghie, că i-au împrumutat pe polonezi. Ia să tai eu amenințarea asta“. Și așa a luat decizia să lichideze datoria externă, pentru că se temea că este o cale de influență a unor țări occidentale în România – și a fost un efort aberant. Asta a dus la toate problemele legate de alimentație, de energie, de tot ce vreți. A reușit să plătească datoria externă până la urmă, dar nimeni nu s-a bucurat; toată lumea înjura regimul și îl înjura pe Ceaușescu. Deci a fost un fel de autosabotare din partea lui Ceaușescu, inclusiv prin această plată a datoriei externe.

  „Am fost prizonierii unui om care a dorit să schimbe societatea“

Dacă Tezele din Iulie nu ar fi existat și România ar fi continuat pe linia deschiderii din 1968, am fi putut avea un „comunism cu față umană“ de tip maghiar, acel gulaș-comunism? Sau implozia economică și dictatura personală erau inevitabile din cauza structurii interne a sistemului?

Din păcate, eu cred că și fără Tezele din Iulie, în condițiile în care Ceaușescu era la conducere, se întâmpla exact același lucru. Problema la noi era sistemul, fără îndoială, dar sistemul era în toate țările. Trebuie să recunoaștem că problema principală la noi era, totuși, Nicolae Ceaușescu.

Adică și-a pus amprenta asupra comunismului românesc.

Nu știm cum ar fi arătat un regim comunist dacă România ar fi fost condusă de altcineva. La fel cum putea să arate mai rău dacă era condusă de Alexandru Drăghici, de exemplu, fost șef al Securității. Sau putea să arate mai bine dacă ar fi fost condusă de un om precum Ion Traian Ștefănescu, un lider de partid. Dar Ceaușescu a pus marca lui și a fost totuși un tip care a crezut în comunism. Ne convine, nu ne convine, el asta a fost: un naționalist comunist. Și cred că a avut și această ambiție – numai bănuiala mea, că nu avem nimic scris în memoria lui Ceaușescu sau confesiuni – ca în timpul vieții să facă foarte multe lucruri, să lase după el o Românie cu totul altfel. Chiar și în anii de după criza petrolieră din 1979, când rămâne fără combustibil, iar lucrurile se strică, totuși șantierele continuă să apară în permanență: Canalul Dunăre-Marea Neagră, metroul, șantiere prin țară. La el a fost o grabă. Și la fel, cred că graba asta de a apărea o primă generație de „oameni noi“. El a avut ambiția de a-și pune amprenta asupra țării. Și ne-a sacrificat pe noi, pe parcurs. Este limpede că am fost prizonierii unui om care a dorit să schimbe societatea până într-acolo încât să fie în pragul comunismului, dacă nu cumva să o ducă în regimul comunist. Dar nimeni n-a avut vreodată idee ce ar însemna comunismul 100%.

Credea cu adevărat Ceaușescu că ar avea un rol mesianic pentru România sau făcea cumva rău inclusiv într-un mod deliberat doar pentru a-și satisface propriile ambiții?

Nu, el era convins că face bine, doar că era binele din mintea lui. N-am niciun fel de îndoială că Ceaușescu iubea România, doar că o iubea în conformitate cu tiparul lui mental; o iubea în felul său. La fel cum și Hitler sunt convins că a iubit Germania – o iubire perversă. La Ceaușescu nu iubirea de țară e cumva greu de înțeles. El era convins că face bine și că oamenii încet-încet vor înțelege. Era convins că generația asta de „oameni noi“ va înțelege că sacrificiul a fost necesar – dar a fost totuși un sacrificiu. Gândiți-vă că noi de 30 şi ceva de ani de-abia am mărit o rețea de metrou în București, s-a extins relativ puțin în comparație cu ce era în 1990. Nu mai vorbim de căi ferate sau de construcții de nave. Ceaușescu a investit enorm și asta a dus la sacrificarea consumului. Și s-a gândit că oamenii vor înțelege acest lucru. Evident că oamenii n-au înțeles, cu atât mai mult cu cât și propaganda era prost făcută, când ți se spune că trăiești în cea mai bună societate posibilă, când ți se spune zi de zi ce bine o duci, dar tu stai la coadă pentru două pulpe de pui, nu mai crezi ce spune radioul sau televiziunea. Când tu nu poți să iei de la piață un kilogram de brânză, dar ți se spune să fii bucuros că ești contemporan cu Ceaușescu și că e „Epoca de Aur“ a României, evident că era un clivaj între realitate și propagandă. Asta ne arată că Tezele din Iulie, deși au pus accentul pe propagandă, aceasta a fost foarte prost făcută și era asfixiantă.

Poate că o propagandă mai bine făcută și o ameliorare a condițiilor de trai pentru populație l-ar fi scutit de sfârșitul pe care l-a avut?

Nu știm ce ar fi fost, dar n-a fost niciun pic de subtilitate în această propagandă. De asemenea, cultul personalității, care tot în perioada aceasta s-a dezvoltat, l-a afectat major pe Ceaușescu. El era un personaj urât în 1988-1989 tocmai pentru că îl vedeai zi de zi, ți se băga în față și se spunea că e cel mai bun fiu al poporului.

  „Pericolul va veni din zona conservator-naționalistă“

Aici putem vorbi și de un paradox. Aparent, azi el e mai iubit de români sau sunt sondajele prost făcute?

Categoric în prezent Nicolae Ceaușescu este mult mai iubit sau poate mult mai apreciat de mulți români. Nu toți românii au ieșit victorioși din această tranziție dureroasă. Unii trăiesc mult mai bine, alții constată că s-a diminuat acea egalitate, uniformizare care exista atunci. Există supărare, frustrare; plus că cei mai mulți își regretă tinerețea, nu neapărat pe Ceaușescu. Cauzele sunt numeroase. Iar dacă vorbim de tinerii care spun că pe vremea lui Ceaușescu era mai bine, asta e o formă de rebeliune. Așa cum în anii ’70 a fi rebel însemna să tragi cu ochiul la cum se îmbracă vedetele occidentale, acum ești rebel dacă spui că pe vremea lui Ceaușescu era mai bine.

Ați vorbit despre acel comunism-naționalist românesc și despre modul în care românilor li se cerea să facă sacrificii și să renunțe să mai țină lumina deschisă, să se încălzească și să mănânce ce vor. Cumva discursul suveranist pe care îl vedem azi recurent în spațiul politic românesc își are rădăcinile, structural, în laboratoarele ideologice activate de Tezele din Iulie? Sau ideile promovate tot mai agresiv de cealaltă tabără, cea a activiștilor civici care vor să facem economii la orice, să ținem închisă căldura iarna și să nu mai consumăm nimic, au ca sursă același discurs care ne cerea să ne sacrificăm la nesfârșit?

Aveți dreptate. Dar eu cred că, de fapt, politicile ultra-ecologiste de azi n-au nimic de-a face cu stânga comunistă, ci mai mult cu un soi de răsfăț al lumii occidentale care, pentru prima dată în istoria noastră, poate să consume mai mult decât are nevoie și atunci ne apucă un soi de remușcare. Și începem să mâncăm tot felul de buruieni în loc de carne. Când nu ai carne, îți dorești carne. Când ai și carne, ai și brânză, atunci îți dorești soia. Cumva așa. Ăsta e răsfățul lumii occidentale în care am intrat și noi. Și în România, cei care acum susțin modurile de viață alternative sunt oameni care își permit, totuși, oameni care chiar au un nivel de trai mai bun. Cei care nu au bani nici de medicamente, pensionarii din țară, nu-și pun problema de a mânca ecologic, sau mănâncă ecologic pentru că n-au altceva; mănâncă în mod obligatoriu ce au prin bătătură că nu-și permit să mănânce hamburger din oraș. Cât privește suveranismul, da, el are cumva de-a face cu acest trecut. Eu cred că este în directă continuare a național-comunismului, dar pe latura naționalistă. Sigur că ei nici măcar nu se gândesc la comunism, dar moștenesc ceva din naționalismul care a funcționat în vremea lui Ceaușescu. Câțiva ani, Ceaușescu a avut o popularitate atât internă, cât și externă datorită acestui naționalism. Or, nu trebuie să uităm niciodată că la noi curentul tradițional e unul naționalist, comunismul la noi a venit ca produs de import. Comunismul nu a apărut la noi, dar legionarismul a apărut în România. Trebuie să fim foarte atenți. Eu cred că și în viitor, la noi, pericolul va veni tot dinspre zona conservator-naționalistă, pentru că așa a fost mereu. Pericolul acesta este chiar mai mare decât cel care vine de la tot felul de activiști de mediu deplasați.

Să înțelegem că la noi ultranaționalismul seamănă totuși mai mult cu cel legionar decât cu cel de sorginte comunistă?

Se poate spune și asta. De fapt, la noi este un amestec, pentru că între timp, chiar și comunismul lui Ceaușescu a reluat teze legionare. Cât ar fi de paradoxal, ținând cont de ura comuniștilor față de legionari, ei au preluat anumite idei, anumite nuanțe. Și este interesant că în anii ’80 reapar teze care au fost și ale legionarilor. Vorbim, așadar, de un ultranaționalism complex, cu foarte multe nuanțe.